FOTOGALERIE / INTERVIU Povestea voluntarului din Mureș care duce ajutoare în Ucraina și salvează refugiați: ”Reacția lor te motivează să te mai duci” / ”Când m-am trezit, erau morți în jur”

Petru Gabor este un voluntar din Mureș. De la începutul războiului din Ucraina a fost săptămânal în țara vecină cu ajutoare donate de români pe Facebook, iar la întoarcere a adus refugiați în România. Spune că ți-a riscat viața de mai multe ori și a fost bătut de ruși.

Petru Gabor a vorbit pentru G4Media/ENTR și a povestit cele mai dure experiențe de când a început războiul.

Se descrie drept un om simplu, a lucrat ca în transport internațional, acum este șofer pe ambulanță la o firmă din Târgu Mureș. Voluntariatul în Ucraina l-a costat: și-a șubrezit sănătatea, și-a pierdut soția care nu a fost de acord cu ce face, a acumulat datorii.

Am încercat să înțelegem ce îl împinge să facă ceea ce face. Inițial, ne-a spus că reacția oamenilor cărora le duce ajutoare îl determină să continue. Am insistat și ne-a explicat: ”Să zicem că am o datorie către Dumnezeu”.

 

Citește mai jos pe larg interviul:

G4media.ro: Când ați fost prima dată în Ucraina cu ajutoare? Cum ați început?

Petru Gabor: Chiar la începutul războiului. A fost o rugăminte din partea unei doamne dintr-un sat din Mureș dacă pot să fac un transport cu ajutoare la Sighet. Eu lucram în transport internațional, aveam o firmă de transport. Mai multe femei s-au organizat pe Facebook, pe grupul ”Sprijin Ucraina Mureș”, au strâns ajutoarele și eu le-am dus la Sighet.

Apoi m-au întrebat dacă nu vreau să mă duc în Ucraina. Am fost prima dată pe la Siret, la o casă de copii refugiați într-o localitate de lângă Cernăuți.

Pe parcurs, am ajuns să lucrez cu un grup de Facebook mai mare, ”Uniți pentru Ucraina”, sunt 280.000 de oameni acolo. Ei strângeau banii, ajutoarele și eu le duceam. De atunci și până la finalul anului trecut am făcut o cursă pe săptămână, chiar și două. Cel mai departe am fost în regiunea Sumy (în nord-estul Ucrainei, aproape de granița cu Federația Rusă – n.r.), în Herson am fost de 6 ori, de când a fost eliberat, în noiembrie.

G4media.ro: Ați fost plătit pentru aceste curse?

Petru Gabor: Păi de cine să fiu plătit? Nu am fost plătit de nimeni, multe curse au fost din banii din buzunarul meu sau din bani împrumut. La început mi se plătea combustibilul.

Spre exemplu, o doamnă din Canada m-a întrebat dacă pot să merg în Sumy să evacuez o femeie și mi-a plătit combustibilul. Sau cei de la Red Panda. Am văzut multe animale abandonate în Ucraina, în Nikolaev e o curte plină cu vreo 140 de câini, animale ale căror stăpâni au fugit de război. Am luat legătura cu acest ONG, Red Panda. Ei au donat mâncare pentru animale și combustibil. Așa am dus tone de mâncare pentru animale în Ucraina, mai ales în regiunea Nikolaev.

G4media.ro: Ce fel de ajutoare ați dus în Ucraina?

Petru Gabor: Am dus mâncare (făină, paste, orez, ulei, zahar, conserve, cartofi, varză), pamperși, medicamente, insulină, etc. De regulă, făceam pachete care să ajungă cel puțin o săptămână pentru 4-5 persoane, să îi ajute să trăiască. Important e să fie gata făcute pachetele, pierzi timp dacă produsele sunt vrac. Și mai trebuie să le duci cât mai departe, să le duci oamenilor care chiar au nevoie, nu să le dai imediat după graniță.

G4media.ro: Care era reacția oamenilor când primeau ajutoarele?

Petru Gabor: Ca să știți cât de mare e nevoia, în 5 minute se pot aduna o mie de oameni. Ajunge să suni o singură persoană și nu îți vine să crezi câtă lume se adună.

Reacția lor te motivează să te mai duci. Parcă le dai speranță, se vede lumina în ochii lor. La început vezi disperare, apoi recunoștință, mulțumire. Vezi copii speriați, lipiți de părinții lor, însă după ce le dai ceva, vezi ochi mari, zâmbete. Îți dă putere, energie să te mai duci și a doua, și a treia oară, e greu să explic.

G4media.ro: Am înțeles că ați adus refugiați la întoarcere.

Petru Gabor: Da, de fiecare dată am adus câte 2-3 persoane, femei cu copii, mai puțin bărbați, bolnavi sau în vârstă.

G4media.ro: E greu pentru refugiați să iasă din Ucraina și să intre în România?

Petru Gabor: Pentru cei care au un act de identitate, e simplu, ies din Ucraina, intră în România. Aici le fac un act adițional celor care nu au pașaport internațional.

Pe cei care nu au acte i-am dus la Orlovka sau Reni, lângă granița cu România. De exemplu, o femeie a rămas fără nimic, fără acte, fără familie, fără casă, în urma unui bombardament în Herson. În Orlovka e un voluntar, Ghenadi Stambulov, iar în Reni, o femeie, Olga Kalugina, îi ajută cu cazare până își fac acte, durează cam o lună de zile să le facă acte de Ucraina.

G4media.ro: Care e reacția lor când intră în România?

Petru Gabor: O reacție de mulțumire, de mânie, de disperare amestecată cu bucurie. Mai ales cei care vin din zonele grele. Când coboară din mașină, își dau seama: <<Am ajuns în siguranță, dar ce o sa fac de aici încolo?>>

Sunt oameni care au avut o încredere oarbă în mine că o să îi duc într-un loc unde o să aibă unde pune capul, vor avea ceva de mâncare. Sunt ONG-uri, precum ”Bunii samariteni” din Nicorești, Galați, care ajută. Ei veneau la graniță și îi luau. Am adus refugiați care au ajuns în toată România. Unii îmi mai scriu să îmi mulțumească, să îmi spună că au fost tratați bine, că au găsit de muncă.

G4media.ro: Care a fost cel mai dificil, cel mai periculos moment în Ucraina?

Petru Gabor: Cam la două luni de începutul războiului, eram la intrarea în Nikolaev. M-a prins noaptea pe drum, iar militarii ucraineni nu m-au lăsat să înaintez pentru că – spuneau – atacă rușii. Mi-au zis să dorm într-un cort al lor, dacă vreau. Ceea ce am și făcut pentru că eram rupt de oboseală. Dimineață când m-am trezit și am ieșit, erau morți în jur. Fusese un atac cu rachete și inclusiv militari care dormiseră cu mine în cort au fost uciși.

G4media.ro: V-ați întâlnit cu ruși, cum v-au tratat?

Petru Gabor: M-am întâlnit cu rușii de câteva ori la începutul războiului. Atunci puteai să treci de ei, te lăsau dacă erai cu transport umanitar. Dar îți luau cam 10 % din ce aveai.

Apoi au împușcat câțiva voluntari și nimeni nu a mai îndrăznit să se apropie de ei. Mie mi-au dat un pat de pușcă în dinți între Kiev și Sumy pentru că am comentat după ce mi-au luat tot din mașină, aveam inclusiv pamperși, tampoane.

Și am pierdut 2 mașini în Ucraina. Prima, eram pe autostrada Kiev – Jitomir, cam pe unde este podul aruncat în aer de ucraineni ca să îi oprească pe ruși. Erau multe betoane, fortificații nesemnalizate, zăpadă, am intrat cu mașina în ele, n-am avut ce să îi mai fac, daună totală.

A doua, un Renault Master, am primit-o de la o doamnă de lângă Suceava, Angela Friniuc, care m-a mai ajutat cu traduceri, cu bani, cu medicamente. Eram cam la 5 luni de război, pe lângă Herson, pe înserat, eram staționat, dar cu motorul pornit. Am auzit o bubuitură și am văzut o lumină, apoi am observat că un far era stins. Am pornit de pe loc și după câteva minute, s-a gripat motorul. Ulterior, ne-am dat seama că o schijă a intrat, prin far, în motor.

G4media.ro: Veți continua să mergeți în Ucraina cu ajutoare?

Petru Gabor: Acum am o dubă albastră, un Mercedes Sprinter din 2008, luată cu banii voluntarilor din vama Isaccea. Însă este în service, trebuie să îi refac caroseria, telescoape, amortizoare, bucșe, tot ce ține de direcție. Îmi trebuie cam 14.000 de lei să o repar. Mai am nevoie de 6.000 de lei.

Mâine aș pleca cu duba albastră pentru că am strâns ajutoare în 4 locuri, la Nicorești, Galați, Isaccea și București. Am strânse ajutoarele, însă deocamdată nu am duba și banii de transport.

Cei de acolo tot îmi scriu și mă întreabă cand vin. Spre exemplu, în regiunea Odesa, e un sat, Trihatki, cu 15 bătrâni, dintre care 6 sunt la pat, cel mai tânăr are 70 de ani. Nu mai au alimente, nu mai au pamperși, mă tot întreabă când vin.

G4media.ro: Spuneți că nu ați fost plătit și că v-a costat: ați acumulat datorii, v-ați pierdut soția. Încerc să înțeleg de ce faceți ceea ce faceți?

Petru Gabor: Să zicem că am o datorie către Dumnezeu. Unii sunt răsplătiți după, eu am fost răsplătit înainte. Am o fiică, are 17 ani acum. A avut o formă rară de cancer osos, nu intru în detalii. La 13 ani s-a vindecat, mai face fizioterapie, dar putem spune că s-a vindecat. Eu de atunci tot am încercat să mai fac voluntariat, dar nu aveam certitudinea că ceea ce făceam chiar contează, ajută. Acum, am găsit.

Notă: Alex Costache este jurnalist și la Știrile TVR.