FOTOREPORTAJ Am văzut cum începe 2024 printre cei mai bătrâni munți din Europa/ Cum am învins o parte din cele mai mari frici în 4 ore și 15 kilometri prin Măcin

A început un an în care se vor întâmpla atât de multe lucruri și atât de importante încât e complicat, mai ales pentru cei ale căror joburi depind de conectarea la cotidian, până și să înțelegem cum or să treacă toate. Cum o să jonglăm cu ele și, mai ales, când?

Jurnaliștii sunt oamenii pentru care 2024 a început, au clipit și e 2025. Patru rânduri de alegeri (și doar cine lucrează în presă înțelege ce înseamnă asta), într-o lume întreagă amenințată de extrema dreaptă și de o campanie de fake care se anunță crâncenă, la pachet cu alte alegeri esențiale în Moldova și SUA și, bonus de ronțăit în timpul liber, Olimpiada și Campionatul European de Fotbal.

Și asta fără episoadele imprevizibile. Nimeni nu garantează că peste toate astea nu se așază altă pandemie sau nu ne rupe filmul alt război. Oamenii care lucrează pe știri au cel puțin garanția că nu or să prindă nici măcar o tură plictisitoare sau că ele vor trece greu.

Dimpotrivă. Întrebarea e cât de repede or să ne ruleze toate prin fața ochilor? Cu ce viteză? Se poate să simțim că totul a trecut și mai repede decât până acum? Și la ce viteză o să lucrăm? La ce record de nesomn ajungem? Apoi, o să ni se pară că 2024 nici n-a fost? Sau că 2023 a fost undeva, în altă viață? Și, mai ales, cum o să arătăm la final?

Se numește anxietate anticipatorie și se rezolvă, cel puțin temporar, cât să treci de 2024. Spre exemplu, pe un munte atât de bătrân încât dinozaurii nici nu erau în plan pe vremea lui și un drum de 4 ore și 15 kilometri pe care renunți și o iei de la capăt și iar renunți, și iar te-apuci de ce ai început și simți că nu mai poți sau că trântești și lași totul la fiecare colț care îți declanșează câte o frică. Din alea mari. Sună cunoscut? Și mai continui?

Mi-e frică de înălțime, sunt terorizată când văd ”în gol”, când merg pe o margine lângă care se deschide un hău și nu am de ce să mă țin sau nu există ziduri de protecție, singurul simț de orientare îmi este draga mea prietenă intuiția, mi-e frică să nu mă rătăcesc și groază să mă afund în spații fără ieșire sau departe de civilizație, deci nu concep să rămân fără internet sau semnal. Sigur, mi-e frică de moarte (și mai rău de a celor dragi) și deci trebuie să am mereu la îndemână ceva salvator, eventual un defibrilator.

Însă după 9 ani de anxietate și terapie, din care ultimii 4 acutizați de o pierdere cumplită, o pandemie terifiantă, un război dureros până în măduvă și un alt război cu repercusiuni periculoase în toată lumea fricile ca astea de mai sus au început să mă scoată din sărite, să își piardă din ”farmec” și, deci, să mă calce pe coadă.

Așa că m-am dus să le cunosc, să le iau la rând așa, din prima zi de 2024, pentru că dacă e să ne mai întâlnim pe parcurs măcar să fi fost eu aia care le-a înfruntat prima dată pe anul ăsta. Dar dacă le voi fi învins m-am scos, e greu să mai aibă ceva serios de zis vreodată, odată reduse la tăcere.

Asta era în capul meu când am plecat și când 467 de metri înălțime păreau o glumă, la fel și un traseu de 15 kilometri, pentru că zilnic bat în oraș minimum 10 km pe jos, doar pentru bună dispoziție.

Am ajuns în Greci, o localitate tulceană de la 160 de kilometri de Constanța, aproape 40 de Tulcea și 260 de București. De-acolo am început să urc pe vârful Țuțuiatu, cel mai înalt din cei mai vechi munți ai României, Măcinului, și printre cei mai vechi din Europa. Altfel spus, dacă e să fie provocare, să fie. Cred că am uitat să spun că era prima dată când urcam un munte. Nu îmi plac, îmi par aspri și reci și nu pot să fiu înconjurată de ei mai mult de o zi pentru că am nevoie să văd orizontul. Despre cum sunt modelați oamenii de locurile în care se nasc și trăiesc, aici.

Fix când am ajuns a ieșit dintr-o curte o fâță de cățelușă cu picioare scurte, dar sigur viață lungă care nu s-a dezlipit de mine 15 kilometri și 4 ore, cât a durat să urc la Țuțuiatu, să o iau pe un drum de legătură și să cobor pe traseul Poveștile Măcinului. Detalii despre toate, pe Rezervația Parcului.

Nu știu de ce am zis că numele ei o să fie câteva ore Suzi, avea față de Suzi la cum țopăia încrezătoare și veselă lângă mine. Doar că, evident, am început să gândesc și, ca orice om cu imaginație care dă pe-afară când alege numele animalului de companie, i-am zis Țuți, o combinație între Suzi, care îmi plăcea pentru ea și Țuțuiatu, vârful unde trebuia să ajung. Nu i-am mai spus de-atunci nici măcar o dată Țuți, drept dovadă că rămâi în sinea ta cu ce îți place la primul instinct, nu cu ce alegi după ce supra-gândești.

Am rezistat 800 de metri din tot traseul fără să vreau să mă întorc. Apoi am zis că o las baltă pentru că am apucat să mă uit în spate și să văd ”în gol”. Acum nu mai era doar ”în gol”, ci și greu și mult, mai aveam de 14 ori încă pe-atât, urma să rămân fără semnal și fără posibilitatea să mă întorc ”repede, înapoi”.

Dar oamenii mai primesc și semne, trebuie doar să le vezi 🙂

Apoi, citisem înainte părerile altora că e ”foarte simplu” pentru neexperimentați. Ei bine, nu este. Începe și continuă abrupt aproape trei kilometri și prima parte este aproape doar prin și printre pietre, superbe de altfel și foarte vechi. Sunt acolo de 300-400 de milioane de ani, spun specialiștii, practic de 7 ori mai vechi decât dinozaurii care apăreau ”abia” acum 60-70 de milioane de ani. Am călcat pe ele gândindu-mă la ce Dumnezeu de creaturi de care poate nici nu avem habar au mai fost pe-acolo. Ce și câte animale și plante au apărut și dispărut în ăștia 400 de milioane de ani fără ca măcar să știm. Despre vegetația și flora de pe traseu, unice în țară și unele în Europa, aici.

Drumul se continuă abrupt, culorile pământului, vegetației, atât cât există ea în ianuarie, și pietrelor se schimbă rapid, scot telefonul și fac poze din sută în sută de metri, nu te poți abține. A propos de planurile și scenariile pe care nu trebuie să ți le faci vreodată înainte de o situație, garantasem prietenului cu care am fost (nu plecați singuri oricât de experimentați v-ați crede) că nu o să mă opresc să fac poze nici măcar o dată, poate doar în vârf. Am ajuns jos cu sute de poze, mai multe videouri și cu impresia că nu am fotografiat aproape nimic din ce am văzut.

Cu cât înaintam începeam să regret că am făcut asta, nu puteam să stau liniștită în prima zi, să fiu liniștită tot anul, unde urc eu acum și de ce. N-a trecut mult de la asta și am ajuns la începutul celei mai abrupte bucăți din traseu, nimeni nu mă pregătise pentru asta. După ce abia urcasem prin grohotiș, mă așteptau câteva sute de metri de urcat foarte abrupt, până în vârf.

La jumatea lor mi-am simțit inima cum zboară din piept, ritmul cardiac dansa pe samba, unde sunt doctorii? M-am oprit, dar hei, nu ai voie să te oprești brusc din efort, mai ales unul susținut și ridicat. Dar de unde teren plat, pentru mers de revenire? Eram cocoțată undeva sus, cu hău în spate la care încercam să nu mă întorc, ca să nu văd, cu încă sute de metri imposibil de urcat și cu pulsul bătut de un toboșar mahmur și nervos.

Aveam un atac de panică din cauză că mersesem prea repede, urcasem aproape 3 kilometri în 50 de minute, cu tot cu poze, și nu mai aveam răbdare. A fost momentul în care am zis că mă întorc, dar ce să vezi, Suzi avea alte planuri așa că mi-a sărit, la propriu, pe genunchi și nu m-a lăsat până n-am luat-o în brațe. Cinci minute de pauză așa, cu inimioara ei care nu se simțea obosită și s-a odihnit și a mea. Nu știu ce puteri paranormale are domnița, dar tot răul imaginar sau nu a trecut într-o mică pauză în care nu m-am gândit la nimic, doar am simțit-o pe ea și m-am bucurat și amuzat de secvență.

A fost nevoie de 9 ani te terapie și o oră de urcat pe munte ca să mă conving că atunci când nu mai poți, când corpul îți urlă să te oprești, când ai impresia că mai ai foarte puțin până termini ce ai de făcut, dar nu o să reușești, atunci trebuie să iei naibii o pauză și atât.

Cu încă trei pauze scurte am ajuns în vârf. Ultimul pas a fost și cel mai greu pentru că mi s-a deschis în față, oriunde mă uitam, un platou cu frumuseți atât de înfricoșătoare încât m-am întors cu spatele la panoramă și încercam să caut un loc unde să mă ascund, să nu mai văd. De data asta orizontul era nu prea puțin vizbil, ci prea mult, așa că să preferi extremele atunci când alegi ceva nu e deloc o opțiune.

La câteva minute după ce am ajuns mi-am zis că n-am ajuns acolo ca să stau cu spatele la spectacol așa că, tremurând din toate încheieturile, cu amețeli cumplite (nu, nu erau medicale, pură anxietate) și brațe și mâini ”moi” m-am întors. Și am văzut.

Alte câteva minute mai târziu țopăiam pe marginile platoului să fac poze și filmulețe ”ca să fie acolo”.

Cadoul a venit abia atunci, când a început coborârea. Și nu, nu pentru că a fost mai ușor. Nicidecum. Prima bucată de drum, despre care repet, nu e ”foarte simplu” pentru începători, chiar dacă înălțimea este de nici jumătate de kilometru, era sfărâmicioasă, foarte abruptă, apoi din nou plină de pietre. Și, da, în dreapta era hău, iar poteca era lată cât maximum două tălpi.

Cum am coborât deci? De bucurie că e drumul de întoarcere, că mă puteam pune în șezut și târî până jos, că vedeam poteca unde trebuia să ajung și devenea drum de coborâre ”normal”, că înălțimea scădea, că, că, că.

Următoarea bucată de drum am fost mai veselă și încrezătoare ca însăși Suzi și senvișurile mele au ajuns la ea, iar după vreo 2 ore jumate de când pornisem la drum a început un spectacol mai mare chiar decât pe Țuțuiatu: Intrasem în traseul Poveștile Măcinului, despre care nu se poate povesti, se poate simți și, în cazul ăsta, vedea:

Cam o oră mai târziu picioarele îmi pluteau, nu știu dacă și la propriu sau era doar senzația de ușor după un traseu ca ăsta, la alte poale ale Munților Măcin, la alt capăt al Greciului, la vreo 3-4 kilometri de unde pornisem. Eliberarea musculară era atât de puternică încât a durat, pe asfalt și drum drept, doar puțin peste jumătate de oră să ajung unde lăsasem mașina.

Nu sunt însă un reper de luat în calcul când vine vorba de distanțe, înălțimi și viteze.
Acum merg mai repede decât supra-gândesc.