FOTOREPORTAJ Povestea unei pasiuni. Lucrează în ipsos de la 20 de ani. În prezent are 87 și merge aproape în fiecare zi în atelierul ei de pe Calea Griviței 35

Maria Rădulescu e printre ultimii meșteri ipsosari din București. A început să lucreze în ipsos de la 20 de ani, de pe vremea când îi era ucenică unchiului său. Pe parcurs, a lucrat în atelierele sculptorilor Ion Irimescu, Constantin Baraschi, Ion Jalea și a lucrat la Ministerul Apărării Naționale și pentru camere din Casa Poporului. Din 1997 a devenit proprietara atelierului de pe Calea Griviței 35, locul în care continuă să meargă aproape în fiecare zi. E singurul care i-a mai rămas.

„Anul ăsta am trecut prin două infarcturi și a trebuit să stau două luni acasă. Mi-a fost greu să stau degeaba, deși mai făceam treburi prin casă, mai lucram la mașina de cusut, mai ștergeam cu mopul. La lucrul în ipsos nu am putut să renunț de tot. Nu am mai turnat în forme, nu am mai ridicat tipare. În schimb, am finisat. E multă migăleală, trebuie să ai răbdare.

Asta mi-a și plăcut la meseria mea. Am avut răbdare pentru că, am mai spus asta de multe ori, eu nu știu să modelez, să creez, să fac partea artistică. Eu știu doar să torn, tehnic. Iar cât timp am stat în casă, din cauză că nu mă simțeam bine, m-am ocupat doar de partea de finisat. Oboseam oricum destul de repede și când vedeam asta îmi ziceam: Gata, am obosit, mă opresc. De la medicamentele pe care le iau, dorm de nu mai știu de mine. Dar trebuie să dorm, să stau liniștită. Inima, să știi că nu te joci cu ea. Odată stă.

Am muncit mult de-a lungul vieții, dar aveam putere. Acum nu mai pot să iau un tipar să-l mult, că mă și mir: Cum nu pot să-l iau? Dar, uite că nu pot. Dacă fac mai mult efort, mi se oprește respirația. Au trecut anii și m-am trezit bătrână. Trec anii. Și când ești om în vârstă e foarte greu, te îmbolnăvești repede și poți să și mori repede.

Am 87 de ani și din 1997 am atelierul de ipsos de pe Calea Griviței 35, București. Vin aproape în fiecare zi la atelierul în colțul căruia am lăsat o hârtie înfoliată pe care sunt notate numerele de telefon, fix și mobil, și numele meu, Maria Rădulescu. În dreapta, cum intri e un mini-market, în față, vizavi, Universitatea Națională de Arte, București.

Din geam se văd lucrările mele din ipsos: cel mai mult, chipuri și trupuri de zei, de zeițe, de regine antice sau filosofi, unele sub formă de vaze în care poți aranja flori. Pentru tot ce lucrez, îmi iau materialele de la un depozit de aici, de la Grivița, și cum deja mă cunosc și am fost mereu corectă cu ei, mi le livrează repede, până în fața atelierului. Dacă nu ești atent cu oamenii, nici ei nu sunt atenți cu tine.

Cum am fost bolnavă și nu am mai putut ajunge la atelier, a fost și el închis. De când m-am întors, însă, m-au ajutat cumnata mea și Paulina, ucenica mea de aproape un an. Paulina e cea care toarnă formele și mi le dă să le finisez. De obicei, când lucrezi o formă nouă, după ce torni forma, o lași să se întărească, o desprinzi din formă, iar pe urmă o cureți, o finisezi – treabă care ia o oră, o oră jumătate, chiar două dacă e o formă mai complicată.

Stau cu orele, îmbrăcată în halatul meu alb de lucru și în șlapi de plastic de aceeași culoare, pe scaunul învelit într-un sac negru, mare, în timp ce pe fundal se aude muzica de la radio. Pe podea, masă și mâinile mele e numai ipsos. Acum, de exemplu, o finisez pe Nefertiti, regină a Egiptului. Ea era mioapă, de asta am lucrat un ochi diferit de celălalt. Cu o pensulă înmuiată în apă, mai șterg o dată ochii și e gata.

Toate lucrările pe care le fac îmi plac. Și o floare dacă am, mie îmi place de ea. Dacă mi le fac eu, îmi plac toate, toate au povestea și farmecul lor – statuete cu David, Diana, Maica Domnului sau Hermes ori picioare, mâini, cranii, după care vin studenții de la școlile de artă, ca să poată desena după ele. Am făcut o dată o lucrare, am luat-o în brațe și de nu am pupat-o… Măi, zic, dacă ai avea suflet, te-aș lua la mine acasă. Am și acasă câteva dintre ele, dar nu foarte multe pentru că nu am loc de ele. Sunt aici destule.

Am început să lucrez în ipsos la un unchi de-al meu, meșter ipsosar, căruia îi eram ucenică. Unchiul meu a lucrat la Palatul Regal, astăzi Muzeul Național de Artă al României, și m-am dus și eu acolo o dată, la început de 1950, să-l vizitez. Și când am văzut ce frumos lucra i-am zis: Unchiule, vreau și eu să învăț meseria asta! Bine, zice, hai cu mine în atelier. Eram copilă, aveam 20 de ani, și lucram în atelier diferite ornamente. Se făceau pe vremuri multe ornamente. M-am mutat și eu în București, la unchiul meu, și dintr-o zi de stat cu el în atelier s-au făcut ani de când fac aceeași meserie. Am fost ucenică și în atelierele lui Ion Irimescu, Constantin Baraschi, Ion Jalea, sculptori mari.

Nu mi-a fost greu să învăț la început, chiar îmi plăcea. Prima, prima dată făceam rame, pe care le duceam în talcioc să le vând ca să fac rost de bani, de mâncare. Era sărăcie în anii ’50, dar vindeam tot când mă duceam cu ele. Am crescut în Focșani, la țară, dar a fost greu și acolo, ne-am dorit să plecăm toți cei patru frați de acasă. Am fost doi băieți și două fete, dar sunt singura care a mai rămas din ei. Unul dintre frații mei și-a dorit și el să lucreze în ipsos, eu l-am adus de la țară și am lucrat împreună cel mai mult la Cluj, la statuia lui Mihai Viteazul.

Când am mers la Craiova să lucrez la ornamentele pentru aniversarea Sărbătorii Naționale de 23 august, l-am întâlnit pe soțul meu, Gheorghe Rădulescu. Într-o zi a venit și el și așa ne-am cunoscut. Avea foarte mult talent, asta îmi plăcea la el. După puțin timp a venit la unchiul meu, m-a cerut și ne-am căsătorit. Au fost ani frumoși, lucram cot la cot cu el. De la el am învățat cel mai mult, să fac forma, tiparul, matrița. Mai stricam cauciucul, îl mai aruncam, luam altul. Așa e când înveți: mai strici, mai faci. Dar nu-ți arată nimeni.

Soțul meu a murit în 1981, când avea 47 de ani. A fost greu să mă știu fără el. Stăteam noaptea acasă, lucram în baie, uneori și până la 03:00 dimineața, făceam țărăncuțe, ciobănei și le mai vindeam, să pot să mă întrețin. Aveam un om care le vindea la Ploiești, la o fabrică, și câștigam amândoi. Seara lucram în ipsos, și până dimineața mai făceam și mâncare copiilor. Îmi lipsea cel mai mult prezența lui, să-l știu în casă. Era casa plină cu de toate cât era în viață.

După moartea soțului meu, care ținea un curs de iposar la Universitatea de Arte, m-au contactat pe mine să-i țin locul. N-am renunțat la meseria mea pentru că nu aveam ce să fac altceva. Ce era să mă apuc să fac? Să croșetez? Nu aveam răbdare de așa ceva. Eram singură, necăjită, după ce-ți moare soțul… și am zis da, nu am altceva. Șapte ani am stat acolo. Îi învățam pe studenți să toarne în ghips și îmi plăcea să îi învăț, făceam treabă împreună.

Stăteam cu ei de la 08:00 dimineața până la 15:00 și făceam cursul de ipsosar. Aveau nevoie să învețe și ei să toarne, nu era o tehnică ușoară. Mai sunt printre ei, din generația pe care i-am învățat, care au dus mai departe meseria, dar nu știu pe unde au ateliere. Dar am auzit că mai sunt, aud și eu de la alții. Unul dintre băieți, care mi-a fost student, chiar a trecut pe la atelierul meu într-o zi. Era cu copilul lui. A intrat în atelier și a zis: Uite, doamna Rădulescu m-a învățat meserie. M-am bucurat, așa, într-un fel. Cel puțin mă recunoștea. Mă bucur să-i văd și să știu că au fost studenții mei.

După 7 ani de predat, am văzut că nu-mi măresc salariul și am plecat de la facultate. Așa că m-am dus pe șantier la Casa Poporului. Țin minte că erau meșteri când lucram la Casa Poporului, lucrau și nu ne primeau când făceau formele. Închideau ușa. Dar eu știam cum să le fac, văzusem la soțul meu și învățasem singură. Pentru mine puteau să închidă ușa de 10 ori.

Am lucrat și în camere din Casa Poporului, dar și la Ministerul Apărării Naționale. Nu mă puteam descurca altfel, mai ales că aveam doi copii de care trebuia să am grijă. Dintre ei, nu a vrut niciunul să facă meseria asta, au dat amândoi la facultate, la Matematică și Drept. Copiii mi-au murit amândoi. Fata era profesoară, iar băiatul a plecat în America, unde își deschisese un restaurant.

L-am vizitat și eu o dată, să văd cum e acolo și am rămas cinci luni cu el, dar nu mi-a plăcut. Nu știam limba, nu mă puteam descurca. Țin minte că eram în aeroport, în Amsterdam, îmbrăcată frumos, coafată, și au venit câțiva italieni la mine, să-i ajut să se orienteze. Au văzut că nu știu decât românește, au plecat de lângă mine ca și cum nu m-au văzut. Dacă nu știi ce să vorbești cu ei, ei ce să vorbească cu tine? M-a dus băiatul meu să văd oceanul, dar la fel, nu mi-a plăcut, nici nu m-am apropiat de el. Îmi era frică. Nu, Mihai, nu, hai să plecăm – îi ziceam. Nu mi-a plăcut, m-am întors acasă, la atelierul meu.

Am găsit atelierul în 1997 și l-am și cumpărat. Era un vis pentru mine. Era frumos, curat, bun, dar era un atelier gol. Eu l-am umplut, că am avut bucuria că am un spațiu așa mare. De atunci îi trec pragul aproape în fiecare zi, mai puțin când nu mă simt în putere. Vin să lucrez, să mă pot întreține. Am pensia, dar e mică și când vin facturile, trebuie să tragi de ea. Cu medicamentele pe care trebuie să le iau, plus mâncarea care costă. Nu e ușoară viața și am dus-o mai mult singură.

Dar mai am atelierul ăsta.