FOTOREPORTAJ Singurătatea i-a adus împreună. Zeci de vârstnici participă la ateliere de yoga sau dans, cursuri de engleză, digitalizare, nutriție și altele, organizate de o asociație / „Mi-am făcut prieteni, am făcut și Revelionul împreună”

Un centru de socializare dedicat persoanelor vârstnice și-a luat misiunea de a dărui bătrâneți frumoase. Zeci de vârstnici se întâlnesc de luni până vineri și participă la activități care să-i facă să se simtă mai puțin singuri. Două beneficiare care s-au cunoscut la centru au plecat împreună în Japonia, alte două au mers pentru prima dată la Ateneu împreună, iar unii dintre voluntari au câștigat bunici în familie.

Virginia Albu are 79 de ani și a plecat împreună cu Nana, o altă doamnă pe care a cunoscut-o la centrul de socializare, în Japonia, pentru 12 zile. Și-a amintit de fiica ei, 56 de ani, care îi povestise despre cât de impresionantă e Japonia, pe care o vizitase de două ori, iar după ce a participat la un curs de digitalizare în care instructorul a ajuns să vorbească și despre cultura japoneză, s-au hotărât să-și cumpere bilete.

Virginia a lucrat 24 de ani la Biblioteca Centrală Universitară din București. A venit prima dată în București la 7 ani, cu tatăl și bunicul ei, cu căruța. Au venit din Teleorman să vândă ovăz în Obor și ține minte că a fost atât de impresionată de capitală că dimineața când s-a trezit i s-a părut că soarele e la apus. La 30 de ani, Virginia s-a mutat definitiv în București, cu gândul de a se angaja ca bibliotecară. „Am fost căsătorită cu un ofițer. Și în 1974 m-am despărțit și am venit la București cu un geamantan într-o parte, cu o fetiță de șase ani de mână și cu o diplomă în buzunar.”

După mai multe locuri de muncă schimbate, în 1978 s-a ambiționat să-și găsească un post de bibliotecară și a intrat într-o zi în BCU, de pe stradă, să întrebe de un post. A fost încadrată în noiembrie, iar în 1979, în martie, a rămas definitiv după ce a dat concurs. Și-a crescut fata singură, în București, iar când s-a mutat în Copenhaga, chiar dacă i-a fost greu fără ea la început, s-a obișnuit cu lipsa ei. Și a început să o viziteze mai des.

Virginia a aflat despre activitățile de la centru de la o cunoștință, care i-a dat și numărul de contact. Vine la activități de la 1 august pentru că îi place să socializeze și să fie înconjurată de oameni. Nu după mult timp după ce a participat la activități, a văzut cărțile de care centrul dispunea, în special literatură, și s-a oferit să le sorteze și aranjeze pe domenii, la fel cum făcea pe când era bibliotecară.

Din iulie anul trecut, de când au fost deschise ușile centrului de socializare în București, zeci de vârstnici se întâlnesc de luni până vineri și participă la ateliere de yoga sau dans, cursuri de engleză, digitalizare, fake-news, nutriție, ateliere de crafting sau croșetat, grupuri de suport unde lucrează cu terapeuți și cadre în care să vorbească despre problemele lor, despre doliu, despre probleme medicale sau prevenție. Programul activităților din fiecare lună îl primesc pe Whatsapp sau direct la centru.

„Un bătrân nu trebuie să poarte basma. În 2023, vârstnicul are Whatsapp, poate să caute pe Google ceva, nevoile lui de socializare sunt super complexe și, dincolo de asta, există și o mare putere de învățare la ei.”

În București sunt înscriși 180 de vârstnici în programul de vizite la domiciliu, împărțiți în fiecare sector, iar la centru sunt aproximativ 200 care vin frecvent și la activități. Centrul de socializare a fost deschis pentru că interacțiunea cu voluntarul o dată pe săptămână nu e suficientă întotdeauna și este nevoie de un program constant, divers, care să le arate cât de multe lucruri pot face într-o zi.

„Unii dintre ei au petrecut sărbătorile împreună, alții se vizitează, pleacă de aici și se duc la restaurante care au meniuri pentru pensionari. Și-au găsit o nouă comunitate. Până la urmă asta face «Niciodată singur» – îți dă niște unelte ca tu să poți să fii din nou un om autonom și independent”, spune Cătălin Dinu, directorul executiv al organizației.

Georgeta Zecheru, 72 de ani, a aflat de centrul de socializare de la o altă doamnă care participa și ea la activitățile din cadrul asociației. „Mi-am crescut nepoții, eram deja eliberată de sarcinile familiale și am zis: hai să vedem despre ce e vorba”, povestește ea. „Mi-am făcut prieteni, am făcut și Revelionul împreună. De exemplu, am fost cu o doamnă la poligon și am tras la poligon. Glumim acum că urmează să mergem să ne aruncăm cu parașuta.”

Georgeta a devenit și voluntară, de aproape patru luni, unei doamne de 90 de ani, pe care o vizitează săptămânal. Spune că pentru voluntariat a venit la centru, pentru că simte că o împlinește. „Am o doamnă de 90 de ani care e extraordinară. E extrem de deșteaptă, are o curățenie exemplară în casă. Doamna asta e o adevărată poveste”, povestește Georgeta. „Fiul ei m-a sunat și mi-a spus că nu a mai văzut-o pe mama lui așa de când trăia și tatăl lui. Vă dați seama ce relație s-a înfiripat, câtă energie ne transmitem una alteia. Despre asta este voluntariatul. Să transmiți din energia ta și beneficiarul să-ți dea din energia lui.”

Emilia Iordăchescu, 73 de ani, este voluntară și ea pentru alte două doamne, dar are la rândul ei și două fete care îi sunt voluntare – una de 17 ani și una de 25 de ani. A aflat de centrul de socializare de pe Facebook, i-a plăcut ideea, s-a înscris și a început să vină la activități. „Am fost întrebată de prietenele mele, care nu au venit aici, de ce vin, că sunt persoane vârstnice și ar putea să emane energie negativă”, spune ea. „Și le-am contrazis. Sunt aici persoane vârstnice care emană o energie pozitivă extraordinară. Pentru că știu să se bucure de fiecare clipă. E veselie… îți place să vezi că persoanele vârstnice sunt vesele.”

Emilia a fost analist programator, a lucrat într-un centru de calcul, iar soțul ei, pe care l-a pierdut, a fost medic veterinar. Andrei, singurul ei fiu, stă de când a împlinit 24 de ani în America. Nu l-a văzut trei ani de zile după ce a plecat. „Nu pot să explic în cuvinte ce înseamnă durere de suflet. Dar mă durea sufletul de dor”, își amintește.

La centrul de socializare vine doar la activitățile care îi atrag atenția și îi plac. Singurătatea și etichetele față de vârstă nu înseamnă prea mult pentru ea. „Am în șifonier lucruri pe care nu le-am mai îmbrăcat. Pantalonii ăștia albi pe care îi am, nu i-am mai îmbrăcat de cinci ani. Ei sunt cumpărați de acum 40, dar asta e altă poveste”, glumește ea.

„Nu mă interesează stigma altora față de vârsta mea. Vai, la vârsta ta te îmbraci așa? Vai, la vârsta ta în alb? Nu am înțeles?! La vârsta mea mă îmbrac cum vreau!”

În 2021, organizația a realizat un studiu național prin care și-a dorit să înțeleagă ce înseamnă singurătatea pentru vârstnicii din România. „Ei răspund foarte concret când vorbesc despre singurătate. O descriu foarte mulți ca pe ceva fizic. Ca un gol. Se simte ca și cum ar fi într-o mare înghețată. Pentru fiecare înseamnă ceva diferit să fii singur. Una e să fii sigur, alta e să te simți singur”, spune Bianca Pintilie, manager de programe.

Prin studiu au descoperit cele trei nivele de singurătate:

• cea în care simți nevoia de conexiune cu tine însuți,
• cea în care simți nevoia de conexiune cu un cerc restrâns (partener, prieteni),
• cea de grup.

Și și-au setat misiunea de a lucra cu voluntari care pot rămâne alături de vârstnici pe termen lung, pentru câțiva ani. Voluntarii înscriși în program sunt diverși, de toate vârstele, dar predominant femei între 35-45 de ani. Sunt vârstnici care comunică mai ușor cu persoane mai tinere, dar și vârstnici care se deschid mai mult cu persoane apropiate de vârsta lor, pentru că simt că au mai multe subiecte în comun. Sunt și vârstnici care se înscriu în program ca voluntari. „Ei simt nevoia asta de utilitate. Sunt unii dintre ei cărora le e greu să se vadă beneficiind de ceva și atunci vin ca voluntari”, spune Bianca. „Dar de multe ori sunt tot persoane singure, care își doresc să se simtă utile și să aibă o relație.”

De anul acesta, pe lângă programul de vizită la domiciliu și activitățile din cadrul centrului de socializare, au început și un al treilea program „Prietenii vârstnicilor”, o replicare a unor activități din centru în alte trei orașe din țară: Brăila, Constanța și Ploiești. Au ales orașe care să fie cât mai aproape de București și deja în fiecare dintre ele s-au format și echipe de voluntari.

Mihai Badea are 79 de ani și a ajuns la centrul de socializare printr-o recomandare a unei doamne care face parte din același program, însă în Constanța. „Sunt sigur, soția a decedat acum opt ani și am văzut că singurătatea mă apasă. E foarte grea singurătatea”, povestește el. „Avem lecții cu mișcare, cu gimnastică… e important pentru vârsta noastră. Contează foarte mult schimbul de cuvinte, de vorbe între noi.” Vine la activitățile de la centru de la finalul lunii septembrie și deocamdată nu s-a înscris și la programul de vizite. După ce și-a pierdut soția, i-a fost foarte greu, cu toate că are doi copii – o fată de 53 de ani, contabilă, în București, și un băiat de 51 de ani, care locuiește în Spania, cu soția și fata lui de 18 ani.

Mihai a lucrat 25 de ani ca tehnician în fabrici de mobilă și a călătorit în Mongolia, China, Olanda, Germania și Africa, însă nu a vrut să plece definitiv din țară. „Nu am vrut pentru că mi-am iubit copiii prea mult. Și să nu creadă că am fugit de ei.” După ce a pierdut-o pe soție, ține minte că îi mai dădea fata telefon să-l întrebe cum se simte și se trezea plângând. „Sunt o fire mai sensibilă. Am ținut foarte mult la familie”, spune el. „Ce să fac? Citesc ziarul, merg la magazin, în parc… singur. Și vin acasă. Nu mă mai simt la fel de util. Aici am început să legăm prietenii, ne întâlnim și în afara centrului.”

Ion Pencu, 75 de ani, a început să vină și el la centrul de socializare din 2023, prima dată cu soția lui. A văzut detalii despre centru într-o broșură de la farmacie și a vrut să vadă despre ce e vorba. „Am și eu curiozitatea de a cunoaște. A fost și atelier de engleză și am venit. Pentru două ore, plec de acasă și vin.”

Ion a fost profesor inginer, a terminat Politehnica, la Timișoara, la fel ca soția lui, care a terminat aceeași facultate, dar la București. S-au întâlnit la Arad în 1971, când au fost repartizați amândoi la întreprinderea de vagoane, ca stagiari. „La prima întâlnire cu conducerea, eu am remarcat-o. Soția mea era cea mai frumoasă dintre stagiare, m-am dus, am stat de vorbă cu ea și am rămas împreună”, povestește el. „În 1972 ne-am căsătorit. A urmat o succesiune normală, în ’73 primul copil, Dănuț, în ’75 al doilea copil, Olivia.”

După ce au ieșit la pensie, s-au mutat de la Craiova la București. Între timp, s-au căsătorit și copiii – prima fata, din al doilea an de facultate, apoi băiatul. Fiecare au la rândul lor câte doi copii. Fata s-a mutat între timp în Anglia, dar îi vizitează în fiecare vară, iar băiatul a rămas în București. „E greu să te simți singur. De asta vin la centru, aici, oamenii. E greu să te simți singur și atunci cauți soluții. Trebuie să fim atenți, trebuie să fim activi, să ne străduim să fim activi. Să prelungim viața care este cea mai importantă pentru fiecare”, spune el. „Tata a avut 90 de ani, bunicul 95. Eu tind spre 100. Așa trebuie. Să avem dorință.”

„Niciodată singur – prietenii vârstnicilor” este un ONG care și-a început activitatea în urmă cu 8 ani, printr-un program de vizită la domiciliu, pe care în continuă și în prezent. Fiecare vârstnic înscris, care își dorește asta, are un voluntar care este dispus să îi fie alături, să îl viziteze sau sune, să îl ajute la mici cumpărături sau să îl însoțească la medic. De-a lungul timpului, între vârstnici și voluntari s-au creat relații de lungă durată: o voluntară s-a căsătorit, a născut și a câștigat un bunic în familie, un alt voluntar are în grijă un vârstnic în scaun cu rotile și îl duce la mare în fiecare vară, alți voluntari cheamă vârstnicii la ei acasă de sărbători și petrec împreună.

„1 din 4 vârstnici din orașele României trăiește în singurătate extremă. Statul nu are nimic pe domeniul singurătății. Practic, cuvântul ăsta nu există în nicio lege a asistenței sociale din România”, spune Cătălin Dinu, directorul executiv al organizației. „Tot ce facem și ce programe gândim, le gândim să nu privim vârstnicul ca pe o persoană asistată social. Pur și simplu îi dăm motive și contexte în care să se simtă uman, în care să iasă din casă, să cunoască oameni noi și să-și continue viața ca noi toți.”