Franța neguvernabilă? În guvernul abia instalat, condus de Michel Barnier, izbucnesc disputele politice în public. Opoziția, care ar trebui să profite, este și ea profund divizată

Anunțat sâmbătă, instalat duminică, prima ședință de guvern luni, primul scandal public marți, nu e de mirare că premierul Barnier trebuie să joace rolul de pompier care să stingă incendiile politice declanșate de miniștrii săi.

Prima sa misiune a fost să-l mustre pe noul ministru al economiei și finanțelor, tânărul Antoine Armand, din partidul Renaștere (centru), protejatul președintelui Emmanuel Macron, care a declarat că partidul Reunirea Națională (RN, dreapta populistă/extremă) nu aparține “arcului republican”, cu alte cuvinte nu aderă la valorile Republicii exprimate prin triada Libertate – Egalitate – Fraternitate.

Câteva minute mai târziu, lidera deputaților RN, Marine Le Pen, a reacționat spunând că, în opinia sa, premierul Barnier „ar trebui să meargă și să explice tuturor miniștrilor săi care este filozofia guvernului său”, subliniind că votul asupra proiectului de buget este iminent.

Drept pentru care, premierul Barnier l-a chemat la ordine pe ministrul Armand și a luat legătura personal cu Le Pen, potrivit cotidianului Le Figaro, ca să o asigure de respectul său, o asigurare repetată după ce a doua zi după numirea sa de către președintele Macron, pe 6 septembrie, el și-a declarat respectul pentru lidera RN, ca și pentru cei 11 milioane de alegători care au votat pentru partid în recentul scrutin legislativ anticipat.

La scurt timp după aceea, ministerul finanțelor a emis un comunicat de urgență în care preciza că ministrul Armand „va primi toate forțele politice reprezentate în Parlament”. În fapt, a fost o veritabilă umilire a ministrului economiei și finanțelor de către premier în colaborare cu Marine Le Pen.

Poziția premierului Barnier, care provine din partidul Republicanii (LR, centru dreapta) este una pragmatică. LR are doar 47 de deputați din 577 și este în coaliție cu confederația pro-prezidențială formată din Renaștere, Mișcarea Democrată (MoDem, centru) și Orizonturi (centru dreapta), cu un total de 166 de deputați.

Cu alte cuvinte, coaliția condusă de premierul Barnier, prima din ultimii 65 de ani în Franța, dispune de doar 213 deputați, în condițiile în care majoritatea absolută în Adunarea Națională este de 289. Ca atare, supraviețuirea guvernului Barnier depinde de bună voința LR și a aliaților săi, în contextul în care Noul Front Popular (NFP, alianța stângii) cu 193 de deputați a anunțat depunerea unei moțiuni de cenzură chiar la începutul sesiunii parlamentare de toamnă.

Dar în guvern a izbucnit o polemică între doi miniștri importanți, cel al internelor Bruno Retailleau (LR) și cel al justiției, Didier Migaud, singurul provenit de la stânga (fost deputat al Partidului Socialist între 1988 – 2010, apoi înalt funcționar public). Retailleau, cel mai de dreapta membru al guvernului și un critic acerb al președintelui Macron în ultimii șapte ani, a calificat drept prea laxă politica executării pedepselor cu închisoarea.

În replică, ministrul Migaud a declarat că niciodată durata de executare a pedepselor pronunțate de justiție nu a fost mai ridicat, atingând 95% în 2023. Din nou a intervenit un lider al RN, președintele partidului, Jordan Bardella, care l-a criticat pe ministrul justiției: “Cum poate cineva să îndrăznească să le spună francezilor, față în față, că laxismul în sistemul judiciar nu este o problemă în țara noastră?” s-a întrebat retoric Bardella. Polemica s-a calmat după ce Migaud a promis că va discuta problemele apărute între el și colegul său, al cărui birou este situat la doar câteva sute de metri de al său, două ministere al căror rol este buna funcționare a statului de drept.

În urma polemicii provocate de ministrul economiei, Antoine Armand, ministrul ecologiei, Agnès Pannier-Runacher, a declarat pe TF1: „RN poartă idei periculoase pentru pactul republican. Eu nu subscriu la aceste idei. Suntem sub controlul poporului francez în primul rând și al celor 11 grupuri politice din Adunarea Națională”.

Aceste acroșaje politice nu sunt o noutate pe scena politică franceză, dar ele survin într-un context total fără precedent sub cea de-a Cincea Republică înființată în 1958 de Charles de Gaulle: primul guvern de coaliție, minoritar, preponderent de centru dreapta, aflat totalmente la mâna unui partid considerat de mulți drept extrema dreaptă.

În această situație, opoziția ar trebui să fie într-o poziție de forță. Numai că această opoziție este total divizată între o alianță eteroclită a stângii, care încă mai spumegă de furie că președintele Macron nu a numit un premier propus de NFP, clasat pe primul loc în termen de mandate, și RN care adoptă imaginea moderației, spunând că nu va cenzura din principiu guvernul Barnier, așteptând să vadă cu ce proiecte va veni în parlament.

Un prim test va fi proiectul de buget, în condițiile în care Franța are o situație financiară dezastruoasă, cu un deficit bugetar de aproape 6% din Produsul Intern Brut. Apoi, RN, care este într-o evidentă poziție de forță, a anunțat că va depune pe 31 octombrie o propunere de lege de abrogare a impopulare reformei a pensiilor adoptată anul trecut de macroniști prin angajarea responsabilității guvernului în Adunarea Națională cu abținerea unei părți a deputaților LR. Partidul Socialist, unul dintre cele patru ale NFP a anunțat deja că nu va vota în favoarea acestei propuneri, iar Franța Nesupusă (LFI, stânga radicală/extremă) a anunțat că va depune pe 28 noiembrie propria variantă de abrogare a reformei sistemului de pensii.

Este clar că deși opoziția este majoritară numeric în Adunarea Națională, ea este complet disfuncțională. Și chiar dacă guvernul este destituit printr-o moțiune de cenzură, care trebuie votată simultan de NFP și RN pentru a trece de minimul necesar de 289 de voturi, președintele Macron nu are dreptul constituțional de a mai dizolva Adunarea Națională înainte de 9 iunie 2025, dată la care se împlinește termenul minim de un an pe la precedenta dizolvare, care în ochii multor francezi a aruncat țara în haos. Și atunci nu cred că e o exagerare de a spune, chiar interogativ, că Franța a devenit neguvernabilă.