Franța: S-a încheiat un ciclu electoral – președintele Emmanuel Macron un câștigător perdant

Președintele Macron este într-o postură unică și inconfortabilă pentru un șef de stat în Franța: proaspăt reales în aprilie cu un scor consistent – 58,5%, el s-a trezit peste mai puțin de două luni privat de majoritate absolută în Adunarea Națională.

Coaliția centristă Ensemble, care îl sprijină pe președinte, a obținut în alegerile parlamentare din 12 și 19 iunie doar 245 de mandate din totalul de 577 ( o lipsă de 44 până la majoritatea absolută de 289, cum indică rezultalele oficiale), în scădere cu peste 100 de mandate, față de cele 350 câștigate în 2017.

Este o situație fără precedent după 2002 când mandatul prezidențial și cel al Adunării Naționale au fost aliniate la cinci ani, iar cele două scrutine au  avut loc consecutiv la interval de mai puțin de două luni. De fiecare dată (2002, 2007, 2012, 2017) partidul sau alianța pro-prezidențială a abținut majoritatea absolută.

De data aceasta, ceea ce francezii au exprimat în majoritate în sondaje au făcut și la urne: au ales o Adunare Națională în care nu există decât majorități negative, în primul rând împotriva președintelui Republicii.

Am asistat în aceste zile la evenimente neobișnuite pentru Republica a Cincea Franceză (după 1958): un președinte care primește la Palatul Elysee pe liderii partidelor parlamentare pentru consultări, iar seara se adresează francezilor la televiziune făcând un apel către partide pentru evitarea unui blocaj politic.

“Așa cum am explicat, va trebui să construim compromisuri, contribuții și amendamente, dar va trebui să facem acest lucru în deplină transparență, la vedere, dacă pot să spun așa, într-o dorință de unitate și de acțiune pentru națiune, care privește toate forțele politice, începând cu majoritatea prezidențială, dar și pe toate celelalte, forțele active, partenerii sociali, aleșii, asociațiile, noi toți. Pentru a face acest lucru, va fi necesar să se clarifice în zilele următoare partea de responsabilitate și cooperare pe care diferitele formațiuni ale Adunării Naționale sunt pregătite să și-o asume. Alăturați-vă unei coaliții de guvernare și acțiune. Să ne angajăm să votăm pur și simplu anumite texte, bugetul nostru.” a declarat președintele Macron în discursul său televizat de miercuri seara.

Așa ceva este fără precedent în ultimii 64 de ani. O singură dată în trecut în 15 scrutine, în 1988, nu a existat majoritate absolută în Adunarea Națională și atunci Partidul Socialist (PS) a guvernat minoritar în următorii cinci ani, tolerat de deputații Partidului Comunist (PCF).

De data aceasta însă în Adunarea Națională nivelul de ostilitate la adresa președintelui Macron este din start maxim: Reunirea Națională (RN, dreapta populistă) cu 89 de deputați și Franța Nesupusă (LFI, stânga populistă) cu 72 de deputați sunt partide anti-sistem opuse aproape tuturor politicilor din programul cu care a fost reales președintele Macron.

Aliații de stânga ai LFI din cadrul Noii Uniuni Populare Ecologice și Sociale (Nupes), PS cu 24 de mandate, Verzii cu 23 și PCF cu 12, nu sunt nici ei dispuși să-i dea un cec în alb președintelui Macron.

În sfârșit alianța de centru-dreapta dintre Republicanii (LR, neo-gaullist) și Uniunea Democraților și Independenților (UDI) cu 64 de mandate, percepută inițial cu un potențial partener al unui pact de guvernare a anunțat ferm că rămâne în opoziție.

În aceste condiții, președintelui Macron și prim ministrei sale, Elisabeth Borne, nu le rămâne decât să caute “majorități de idei”, de la proiect de lege la proiect de lege, ceea ce practic înseamnă o renunțare la programul prezidențial. De pildă, propunerea de ridicare a vârstei de pensionare de la 62 la 65 de ani, căreia i se opun vehement Nupes și RN nu prea mai are șanse de adoptare.

În Republica a Cincea Franceză datorită scrutinului majoritar uninominal cu două tururi Adunarea Națională a fost în mod covârșitor monocoloră (așa cum am mai spus de 13 ori din 15) ceea ce a eliminat complet necesitatea coalițiilor post-electorale și a atrofiat până la dispariție negocierea și compromisul politic care dominaseră până la distrugere Republica a Patra (1946 – 1958), cea a parlamentarismului și a reprezentării proporționale.

Dacă în 2017 Emmanuel Macron a fost ales împotriva partidelor tradiționale LR și PS care dominaseră viața politică în precedenții 59 de ani, acum pendulul s-a întors, dar nu către cele două partide tradiționale de centru-dreapta și centru-stânga, ci către cele două partide populiste (sau potrivit unor extremiste)  – RN la dreapta și LFI la stânga, care disprețuiesc profund tot ceea ce reprezintă macronismul: liberalism economic, pro-europenism și pro-globalizare.

Poreclit de unii comentatori Jupiter, președintele Macron este nevoit să revină acum pe Terra. Confruntat cu o criză economică născândă, războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei și un al șaptelea val al pandemiei de Coronavirus, cel mai puternic președinte al unui stat membru al Uniunii Europene se vede nevoit să facă ceea ce niciunul dintre predecesorii săi nu a fost nevoit să o facă: să facă apel (unii ar spune să cerșească) sprijinul opoziției pentru ca Franța să poate fi guvernată.

Adversarii săi politici și o parte a presei ricanează cu satisfacție: așa-i trebuie dacă a fost arogant. Dar aroganți au fost toți președinții celei de-a Cincea Republici – supranumită “regimul loviturii de stat permanente” sau “monarhie republicană”. Doi dintre acești președinți (Francois Mitterrand și Jacques Chirac) au fost siliți să accepte coabitarea atunci când opoziția a câștigat alegerile parlamentare.

Dar acum, Macron, câștigătorul din aprilie a devenit perdantul din iunie și Franța a fost aruncată în incertitudine și posibil haos. Șeful statului are la dispoziție dizolvarea parlamentului, dar aceasta nu a fost niciodată folosită în situația în care atât președintele cât și Adunarea Națională au o legitimitate proaspătă și este greu de crezut că o dizolvare acum ar duce la un rezultat semnificativ diferit față de cel din 19 iunie.

O Franța neguvernabilă nu este doar împotriva interesului francezilor, ci și al europenilor în general. Franța, alături de Germania, dă o direcție în UE. Sigur că politica externă este “domeniul rezervat” al președintelui Republicii, dar paralizia politică pe plan intern nu poate să nu aibă efecte și pe plan extern. Iată de ce situația președintelui câștigător/perdant Macron ar trebui să provoace îngrijorare și în afara Hexagonului.