Franța: Visul stângii de a guverna este în ruine. Singura soluție stabilă rămâne o coaliție de le centru-dreapta la centru-stânga. Ușor de spus, greu de realizat (ANALIZĂ)

Realegerea lui Yael Braun-Pivet, o aliată centristă a președintelui Emmanuel Macron, în funcția de președintă a Adunării Naționale a dat o grea lovitură șanselor Noului Front Popular (NFP, alianța stângii) de a ajunge la guvernare.

Braun-Pivet a fost aleasă în al treilea tur de scrutin cu 220 de voturi față de 207 ale candidatului NFP, Andre Chassaigne de la Partidul Comunist (PCF), unul din cele patru partide ale alianței, alături de Franța Nesupusă (LFI, stânga radicală), Partidul Socialist (PS) și Vezii (EELV). Candidatul partidului Reunirea Națională (RN, dreapta populistă/extremă), Sebastien Chenu, a obținut 141 de voturi.

După toate criteriile, aceasta este o înfrângere usturătoare pentru NFP, care a obținut cel mai mare număr de mandat – 195 din totalul de 577 ale Adunării Naționale, în recentele alegeri legislative anticipate, față de 163 pentru Ensemble (Împreună, alianța centristă pro-prezidențială), 143 pentru RN și 48 pentru Dreapta Republicană (DR, neo-gaulliști).

Alianța stângii a pretins la postul de prim ministru, dar în ultimele 10 zile a fost incapabilă să convină asupra unui nume acceptabil tuturor celor patru partide. NFP a prezentat un candidat unic la președinția Adunării Naționale, dar scrutinul a arătat că totalul voturilor de susținere este departe de majoritatea absolută de 289 de deputați.

Așa că toate declarațiile că NFP are dreptul la postul de prim ministru și că va aplica întreg programul său de guvernare sună acum, mai mult ca oricând, a lozinci lipsite de orice legătură cu realitatea.

Iar această realitate este că electoratul francez a ales un parlament fără majoritate, cu trei blocuri (și jumătate) care la prima vedere se exclud reciproc. Și atunci, vorba pamfletului lui Lenin din 1902, ce-i de făcut?

Cum președintele Macron nu are dreptul de a dizolva din nou Adunarea Națională înainte de iunie 2025, va trebui găsită o formulă de guvernare bazată pe actuala structură parlamentară. Nimeni nu-i poate impune șefului statului un anume prim ministru iar președintele Macron a spus că nu va discuta despre o formulă de guvernare decât după alegerea președintelui Adunării Naționale și formarea grupurilor parlamentare.

Votul de joi îi oferă președintelui Macron un spațiu de manevră mai mare: el a spus că nu va accepta la guvernare RN și LFI, partide pe care le consideră extremiste, unul de dreapta, altul de stânga. Este foarte clar că NFP în actuala formulă nu mai poate revendica guvernarea, dat fiind raportul de forțe din parlament. Imediat după alegeri s-a născut ideea unui “bloc central” care să cuprindă alianța pro-prezidențială, cu cooptarea moderaților din NFP (PS și Verzii) și a neo-gaulliștilor din DR (noua denumire a Republicanilor – LR). Un astfel de bloc al aduna mult peste majoritatea absolută, dar formarea sa ar prezenta dificultăți majore, dacă nu insurmontabile.

În primul rând programatice. Dacă din punct de vedere ideologic Ensemble și DR nu sunt foarte diferiți (în fapt cabinetele minoritare macroniste au guvernat în perioada 2022 – 2024 prin abținerea în parlament a gaulliștilor), diferențele dintre centriștii pro-prezidențiali și PS/Verzi sunt majore. Un singur exemplu: NFP a promis abolirea imediată a reformei sistemului de pensii, adoptate în 2023 de macroniști cu acceptul tacit al neo-gaulliștilor, care majorase vârsta de pensionare de la 62 la 64 de ani. Iar diferențele dintre DR și cele două partide de centru-stânga sunt și mai mari.

În al doilea rând în Franța lipsește aproape cu totalitate cultura negocierii politice. În ultimii 65 de ani de când Charles de Gaulle a înființat a Cincea Republică – “monarhia republicană” – cu un președinte omnipotent și o Adunare Națională aleasă prin scrutin majoritar uninominal, nu a fost nevoie de negocieri și niciodată nu a fost format un guvern de coaliție stânga-dreapta.

În ultimele 10 zile se tot aud apeluri pe scena publică din Franța: haideți să facem și noi ca toate celelalte țări europene (cu excepția Marii Britanii) și să ne așezăm la masa negocierilor, să facem compromisuri ca să ajungem la o coaliție stabilă.

Toate acestea se petrec cu o săptămână înaintea deschiderii la Paris a Jocurilor Olimpice. Guvernul demisionar condus de Gabriel Attal rămâne ca un executiv provizoriu care să expedieze treburile curente. A fost evocată și varianta unui cabinet de tehnocrați, dar o astfel de varianta, niciodată încercată în Franța, nu este agreată de politicieni.

Constituția Franței nu prevede un termen de instalare a unui guvern, care la rândul său nu are nevoie de vot de învestitură. Dar situația politică, economică și socială nu permite prelungirea acestui provizorat până la o potențială nouă dizolvare a Adunării Națională peste 11 luni. Francezii au obiceiul de a ieși în stradă la proteste, așa cum s-a întâmplat când cu reforma pensiilor. Și nu cred că s-ar sfii să iasă în stradă ca să protesteze împotriva paraliziei instituționale rezultate în urma votului lor din 30 iunie și 7 iulie.