FT: Ce trebuie să facă aliații occidentali pentru Ucraina și pentru ei înșiși

Articol publicat de istoricul britanic Timothy Garton Ash în Financial Times, preluat de Rador:

Dacă mulți dintre noi ne-am început noul an cu artificii, voie bună și compania celor dragi, ucrainenii și l-au început în schimb cu atacuri aeriene rusești masive, apartamente distruse și uciderea celor dragi.

Vladimir Putin e hotărât să înfrângă și să distrugă Ucraina în varianta ei independentă. Ucraina e la fel de hotărâtă să-i reziste. Dar ce sunt hotărâte celelalte democrații ale lumii să obțină din această încleștare epocală? Răspunsul pe care-l vom da în 2024 nu va configura doar viitorul Europei. Ne va spune și ceva important despre atuurile relative ale democrației și autocrației de început de secol 21.

Pentru început, trebuie să afirmăm limpede realitatea de pe frontul din Ucraina. Acolo nu este o situație de remiză de așa natură încât să poată duce la înghețarea conflictului ori la o soluție negociată, cum speră unii naivi din Vest. Ne aflăm mai degrabă la mijlocul unui război lung și complex, care probabil va ține cel puțin până în 2025, dacă nu mai mult. Nici una dintre tabere nu e dispusă să cedeze; oricare dintre ele încă poate învinge, dar nu ambele.

Putin își exploatează toate avantajele precum mărimea țării, dictatura tiranică și sprijinul altor regimuri similare: Iran, Coreea de Nord și China. Ucraina însăși are de făcut niște alegeri dificile, printre care oportunitatea mobilizării unui număr mare de tineri pentru a-și revigora forțele împuținate și epuizate. Însă decisive pentru deznodământul războiului vor fi alegerile pe care le vor face în lunile următoare democrațiile care sprijină Kievul.

În acest moment ajutăm Ucraina suficient pentru a nu putea fi înfrântă, dar nu îndeajuns pentru a putea învinge. În 2024 am putea să-i furnizăm instrumentele necesare pentru a-și recuceri mai mult teritoriu și a convinge Rusia că nu va putea câștiga. Aceasta e calea unică spre o pace durabilă.

Chiar acum, în următoarele câteva zile, acest sprijin înseamnă mai multe arme antiaeriene. În termeni de săptămâni, înseamnă mai multe arme cu rază lungă de acțiune, în special rachete germane Taurus, dar și rachete americane ATACMS, astfel încât Ucraina să poată continua să împingă tot mai departe flota lui Putin din Marea Neagră și să-i atace bastionul simbolic și strategic reprezentat de Crimeea.

Totuși, după cum explică cu detalii convingătoare un studiu realizat recent de ministerul eston al apărării, elementele pe termen lung esențiale pentru victoria Ucrainei sunt și mai multă instrucție pentru și mai multe trupe ucrainene și o creștere rapidă și substanțială a producției industriale de armament și muniție. (Din milionul de obuze promis de UE Ucrainei până în martie n-a fost livrată până acum nici măcar o treime.)

Democrațiile, spre diferență de dictaturi, nu pot face acest lucru la comandă. Sistemul nostru politic îi obligă pe conducătorii democrațiilor să convină asupra unor obiective strategice clare pentru ca mai apoi să-i convingă pe alegători și pe reprezentanții acestora să autorizeze mobilizarea resurselor necesare. Chiar și mai înainte de posibilul dezastru al unei a doua președinții Trump, e limpede că SUA, cu starea febrilă și fragilă a democrației lor, nu se vor poziționa în fruntea acestei schimbări de ritm.

Răspunderea îi revine prin urmare Europei – și, în definitiv, lucrul despre care vorbim aici e apărarea unei țări europene. Fac liderii europeni ce este necesar? Haideți să vedem cu au declarat de Anul Nou.

Premierul britanic Rishi Sunak nici măcar nu a pomenit de război într-o dare de seamă pompoasă despre succesele guvernării proprii, țintită în mod evident spre alegerile generale care vor avea loc anul acesta în Regat. Cancelarul german Olaf Scholz a menționat doar în treacăt conflictul, pentru a se ocupa apoi de sfânta temă a economiei naționale. Noul premier al Poloniei, Donald Tusk, și-a dedicat integral discursul restaurării democrației în țară.

Vorbind în primul rând despre mândria de a fi francez, președintele Emmanuel Macron chiar a propus o „reînarmare a suveranității europene”, inclusiv cu scopul de a „opri Rusia și a-i ajuta pe ucraineni”. Însă cel care a rostit mesajul esențial a fost președintele Finlandei, Sauli Niinistö: „Europa trebuie să se trezească”. Premierul danez Mette Frederiksen a avut și ea un mesaj admirabil de direct: „Ucrainei îi lipsește muniția. Europa nu i-a livrat necesarul. Vom presa pentru sporirea producției europene. E urgent. Iar avioanele daneze F16 se vor afla curând în aer. Războiul din Ucraina este totodată un război pentru Europa, așa cum o cunoaștem acum.” Acesta e limbajul de care avem nevoie.

Când se vorbește despre conducerea unei țări în vreme de război, e pomenit negreșit un dicton al lui Winston Churchill: „Nu am nimic de oferit în afară de sânge, trudă, lacrimi și sudoare”. Dar în acest caz sângele, sudoarea și lacrimile sunt asigurate integral de ucraineni. Tot ce ni se cere nouă, celorlalți, e gândire limpede, voință rațională și o perfect gestionabilă realocare a resurselor. Mai mult, investițiile urgent necesare în industria militară ne vor aduce tot nouă locuri de muncă și o securitate îmbunătățită. Chiar este o cerință atât de exagerată? (Traducere: Andrei Suba)