Genocidul armean – campanie de deportare și ucidere în masă a supușilor armeni din Imperiul Otoman, desfășurată de guvernul Tinerilor Turci în timpul Primului Război Mondial (1914-18)

Armenii acuză că această campanie a fost o încercare deliberată de a distruge poporul armean și, prin urmare, un act de genocid. Guvernul Turciei a rezistat apelurilor de a o recunoaște ca atare, susținând că, deși au avut loc atrocități, nu a existat o politică oficială de exterminare pusă în aplicare împotriva poporului armean ca grup. Encyclopedia Britannica detailează acest tragic incident, petrecut acum mai bine de 100 de ani.

Armenii din Anatolia de Est

Timp de secole, marele platou muntos din Anatolia de Est – în estul Turciei de astăzi – a fost locuit în principal de armeni creștini, care au împărțit zona cu kurzii musulmani. În antichitate și în Evul Mediu, zona a fost condusă de o succesiune de dinastii armenești, deși s-a confruntat adesea cu incursiuni ale puterilor externe. Independența politică a armenilor a fost în mare parte curmată de un val de invazii și migrații ale popoarelor vorbitoare de limbă turcică începând cu secolul al XI-lea, iar în secolele al XV-lea și al XVI-lea regiunea a fost cucerită de turcii otomani și integrată în vastul Imperiu Otoman. Cu toate acestea, armenii au păstrat un puternic sentiment de identitate comunitară, întruchipat în limba armeană și în Biserica armeană. Acest sentiment de distincție a fost încurajat de sistemul de millet otoman, care acorda minorităților nemusulmane o autonomie administrativă și socială semnificativă.

La începutul secolului al XX-lea, în Imperiul Otoman trăiau aproximativ 2,5 milioane de armeni, majoritatea concentrați în cele șase provincii din Anatolia de Est. Un număr semnificativ de armeni trăia, de asemenea, dincolo de granița estică a Imperiului Otoman, pe teritoriul Rusiei Țariste. În Anatolia de Est, armenii trăiau amestecați cu nomazii kurzi dominanți. Armenii nu constituiau o majoritate în niciuna dintre regiunile în care trăiau, deși deseori locuiau în sate și cartiere omogene în cadrul orașelor și localităților.

Viața pentru sătenii și orășenii armeni din Imperiul Otoman era dificilă și imprevizibilă, iar aceștia au fost adesea tratați cu asprime de nomazii kurzi dominanți. Deoarece instanțele și judecătorii locali îi favorizau adesea pe musulmani, armenii aveau puține căi de atac atunci când erau victime ale violenței sau când li se luau pământurile, animalele sau proprietățile.

Marea majoritate a armenilor erau țărani săraci, dar câțiva au avut succes ca negustori și artizani. Implicarea armenilor în comerțul internațional a dus, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, la înființarea unor așezări armenești importante în Istanbul și în alte orașe portuare otomane și în zone îndepărtate, precum India și Europa.

Deși societatea otomană era dominată de musulmani, un număr mic de familii armenești au reușit să obțină poziții proeminente în domeniul bancar, comercial și guvernamental. De exemplu, timp de mai multe generații în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, arhitecții principali ai curții otomane au aparținut familiei armene Balian. Proeminența și influența elitei armenești bine educate și cosmopolite a avut însă un dezavantaj, în sensul că a devenit o sursă de resentimente și suspiciune în rândul musulmanilor. În secolul al XIX-lea, armenii au luptat împotriva percepției că erau un element străin în cadrul Imperiului Otoman și că, în cele din urmă, îl vor trăda pentru a-și forma propriul stat independent.

Tinerii activiști armeni, mulți dintre ei din Caucazul rusesc, au căutat să-și protejeze compatrioții prin agitația pentru un stat independent. Aceștia au format două partide revoluționare numite Hënchak („Clopotul”) și Dashnaktsutyun („Federația”) în 1887 și 1890. Niciunul dintre aceste partide nu a obținut un sprijin larg în rândul armenilor din Anatolia de Est, care au rămas în mare parte loiali și au sperat, în schimb, că simpatizanții din Europa creștină vor face presiuni asupra Imperiului Otoman pentru a pune în aplicare noi reforme și protecții pentru armeni. Cu toate acestea, activitățile revoluționarilor armeni au stârnit teamă și anxietate în rândul musulmanilor.

Sentimentele anti-armene au izbucnit în violențe în masă de mai multe ori la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Când, în 1894, armenii din regiunea Sasun au refuzat să plătească o taxă opresivă, trupele otomane și membrii triburilor kurde au ucis mii de armeni din regiune. O altă serie de omoruri în masă a început în toamna anului 1895, când reprimarea de către autoritățile otomane a unei demonstrații armenești din Istanbul s-a transformat într-un masacru. În total, sute de mii de armeni au fost uciși în masacre între 1894 și 1896, care mai târziu au ajuns să fie cunoscute sub numele de masacrele din Hamidian. Alți aproximativ 20.000 de armeni au fost uciși în revolte urbane și pogromuri în Adana și Hadjin în 1909.

Tinerii turci și Primul Război Mondial

În 1908, un mic grup de revoluționari otomani – Comitetul pentru Uniune și Progres (CUP), o organizație din cadrul mișcării mai largi a Tinerilor Turci – a ajuns la putere. Armenii au salutat restaurarea constituției otomane, iar promisiunea de alegeri i-a determinat pe armeni și pe alți non-turci din imperiu să coopereze cu noua ordine politică. Cu toate acestea, în timp, ambițiile Tinerilor Turci au devenit mai militante, mai puțin tolerante față de cei care nu erau etnici turci și din ce în ce mai suspicioase față de supușii lor armeni, despre care își imaginau că colaborează cu puterile străine. Din ce în ce mai autoritari, Tinerii Turci și-au consolidat puterea și i-au marginalizat pe oponenții lor mai liberali, iar în ianuarie 1913, cei mai militanți membri ai partidului, Enver Pașa și Talat Pașa, au ajuns la putere printr-o lovitură de stat.

Antipatia față de creștini a crescut atunci când Imperiul Otoman a suferit o înfrângere umilitoare în Primul Război Balcanic (1912-13), ceea ce a dus la pierderea a aproape întreg teritoriului rămas în Europa. Liderii Tinerilor Turci au pus înfrângerea pe seama trădării creștinilor din Balcani. În plus, conflictul a trimis sute de mii de refugiați musulmani spre est, în Anatolia, intensificând conflictul dintre musulmani și țăranii creștini pentru pământ.

Armenii temători au profitat de înfrângerea otomană pentru a face presiuni în favoarea reformelor, făcând apel la puterile europene pentru a-i forța pe Tinerii Turci să accepte un anumit grad de autonomie în provinciile armenești. În 1914, puterile europene au impus otomanilor o reformă majoră care presupunea supravegherea de către inspectori în est. Tinerii Turci au considerat acest aranjament ca fiind o dovadă în plus a conlucrării armenilor cu Europa pentru a submina suveranitatea Imperiului Otoman.

Când a început Primul Război Mondial, în vara anului 1914, Tinerii Turci s-au alăturat Puterilor Centrale (Germania și Austro-Ungaria) împotriva Triplei Înțelegeri (Marea Britanie, Franța și Rusia). Deoarece armenii și asirienii trăiau de-a lungul frontului ruso-otoman, atât rușii, cât și otomanii au încercat să îi recruteze pe creștinii locali în campaniile lor împotriva dușmanilor lor. Tinerii Turci i-au propus lui Dashnaktsutyun, pe atunci principalul partid politic armean, să îi convingă pe armenii ruși, precum și pe cei din teritoriile otomane, să lupte pentru Imperiul Otoman. Dashnaks a răspuns că supușii armeni ruși și otomani vor rămâne loiali imperiilor lor respective. Acest lucru a fost considerat de puternicii Tineri Turci drept un act de trădare.

Armenii din Imperiul Otoman au luptat alături de otomani, în timp ce unitățile de voluntari armeni formate din supuși ruși au luptat de partea rusă. În zonele în care trupele otomane și cele rusești s-au confruntat, au avut loc masacre atât de creștini, cât și de musulmani.

Genocidul armenilor

În ianuarie 1915, Enver Pașa a încercat să îi respingă pe ruși în bătălia de la Sarıkamıș, dar a suferit cea mai gravă înfrângere otomană din timpul războiului. Deși generalii slabi și condițiile dure au fost principalele motive ale înfrângerii, guvernul Tinerilor Turci a încercat să arunce vina pe trădarea armenilor. Soldații armeni și alți nemusulmani din armată au fost demobilizați și transferați în batalioane de muncă. Soldații armeni dezarmați au fost apoi uciși în mod sistematic de către trupele otomane, primele victime ale ceea ce avea să devină genocid. Cam în aceeași perioadă, forțele neregulate au început să comită ucideri în masă în satele armenești din apropierea graniței rusești.

Rezistența armeană, atunci când apărea, oferea autorităților un pretext pentru a aplica măsuri mai dure. În aprilie 1915, armenii din Van s-au baricadat în cartierul armean al orașului și au ripostat împotriva trupelor otomane, La 24 aprilie 1915, citând Van și alte câteva episoade de rezistență armeană, Talat Pașa a ordonat arestarea a aproximativ 250 de intelectuali și politicieni armeni din Istanbul, inclusiv a câtorva deputați în Parlamentul otoman. Cei mai mulți dintre cei arestați au fost uciși în lunile care au urmat.

La scurt timp după înfrângerea de la Sarıkamıș, guvernul otoman a început să-i deporteze pe armenii din Anatolia de Est, pe motiv că prezența lor în apropierea liniilor de front reprezenta o amenințare la adresa securității naționale. În luna mai, parlamentul otoman a adoptat o lege care autoriza în mod oficial deportarea. De-a lungul verii și toamnei anului 1915, civilii armeni au fost scoși din casele lor și au mărșăluit prin văile și munții Anatoliei de Est spre lagărele de concentrare din deșert.

Deportarea, care a fost supravegheată de oficiali civili și militari, a fost însoțită de o campanie sistematică de ucidere în masă, desfășurată de forțele neregulate, precum și de kurzii și circassienii locali. Supraviețuitorii care au ajuns în deșerturile Siriei au lâncezit în lagăre de concentrare, mulți au murit de foame, iar masacrele au continuat până în 1916. Estimări conservatoare au calculat că între 600.000 și peste 1.000.000.000 de armeni au fost masacrați sau au murit în timpul marșurilor. Evenimentele din 1915-16 au fost văzute de un număr de jurnaliști străini, misionari, diplomați.

Cauzele și consecințele genocidului

Genocidul armean a pus bazele unui stat-națiune mai omogen care a devenit în cele din urmă Republica Turcia. Până la sfârșitul războiului, mai mult de 90% dintre armenii din Imperiul Otoman dispăruseră, iar multe urme ale prezenței lor anterioare fuseseră șterse. Casele și proprietățile abandonate ale armenilor din Anatolia de Est au fost date refugiaților musulmani, iar femeile și copiii supraviețuitori au fost adesea forțați să renunțe la identitatea lor armeană și să se convertească la islam. Cu toate acestea, zeci de mii de orfani și-au găsit un oarecare refugiu în protecția misionarilor străini.

Genocidul armean a avut cauze atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Deși expulzarea și uciderea a sute de mii de armeni în 1915-16 a fost un răspuns imediat la criza Primului Război Mondial și nu rezultatul unui plan de lungă durată de eliminare a poporului armean, cauzele sale mai profunde se întorc la resentimentele musulmanilor față de succesele economice și politice ale armenilor – o inversare a ierarhiilor sociale otomane tradiționale care îi făceau pe musulmani superiori celor nemusulmani – și la sentimentul tot mai puternic al liderilor tinerilor turci și al musulmanilor obișnuiți că armenii erau un element străin și periculos în cadrul societății lor.

Turcia a refuzat în mod constant să recunoască faptul că evenimentele din 1915-16 constituie un genocid, chiar dacă majoritatea istoricilor au ajuns la concluzia că deportările și masacrele se încadrează în definiția genocidului – uciderea intenționată a unui grup etnic sau religios. În timp ce guvernul Turciei și cercetătorii aliați au recunoscut că au avut loc deportări, ei susțin că armenii au fost un element rebel care a trebuit să fie pacificat în timpul unei crize de securitate națională. Aceștia recunosc că au avut loc unele ucideri, dar susțin că acestea nu au fost inițiate sau dirijate de guvern.

De asemenea, țări importante – inclusiv Israelul și Marea Britanie – au refuzat să califice evenimentele drept genocid, pentru a evita să le afecteze relațiile cu Turcia. În 2014, oficiali guvernamentali din Turcia au prezentat condoleanțe victimelor armene, dar armenii au rămas hotărâți să obțină recunoașterea crimelor din timpul Primului Război Mondial ca genocid.