„Grădina de sticlă”, spectacolul Teatrului National din Chișinău pe scena TNB: Basarabia, vazută ca o orfană cu sufletul țăndări, în adaptarea cărții-fenomen a basarabencei Tatiana Țîbuleac

O fetiţă de 7 ani, abandonată la orfelinat, este adoptată de o vânzătoare de sticle rusoaică, într-un Chişinău al sfârşitului anilor ’80, capitală rusificată a ceea ce, pe atunci, era doar o provincie îndepărtată a Imperiului Sovietic. E epoca în care Gorbaciov lansase Perestroika, iar în Republici sovietice ca Moldova, populația locală – dominată politic și cultural de rușii stabiliți acolo – începea să își redescopere identitatea și să refuze să mai accepte că limba sa este una de rangul doi.

Sticla şi zgomotul spargerii ei în mii de fărâme este sunetul care te însoţeşte de la început şi până la sfârşit în piesa pusă în scenă de regizorul Petru Hadârcă şi actorii Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău, adaptată după „Grădina de sticlă” a Tatianei Ţîbuleac.

Am citit cartea recent şi m-am dus la reprezentaţia de sâmbătă seară, de la TNB, curioasă să văd în carne şi oase personajele: moldoveni, ruşi, evrei şi ucraneni care îşi duc vieţile simple, cenuşii, într-un bloc cu curte tipic Chişinăului din perioada sovietică.

Spectacolul începe în forţă, cu povestitoarea care te ia de mână şi te aruncă abrupt în universul vieţii ei sparte în ţăndări, viaţa unei femei care chiar dacă s-a realizat profesional – este medic ginecolog la Bucureşti -, o poartă în ea, ca pe un ciob înfipt în carne, pe fetiţa orfană şi abuzată, luată de suflet de o femeie aspră, mai mult ca să o ajute la munca istovitoare şi greţoasă de sticlăreasă decât ca să o iubească.

„… după câte trădări se înnegreşte inima unui copil? (…) Îi privesc când se nasc – moi şi neputincioşi – şi mă gândesc că măcar ei vor fi fericiţi. Cu mame, iată, cu taţi. Cu bani. Apoi îi văd cum îşi înfig maxilarele în cele care i-au născut şi trag din ele ca nişte câini tineri. Ce este durerea altui om pe lângă propria foame? Cruzimea. Cruzimea este deja acolo, în ei, fremătând ca o floare roşie. Creşte cruzimea într-un om mai repede decât unghiile, decât părul, decât dinţii.”

Povestea curge cu durere, îţi aduce, de câteva ori, inima în gât, şi aproape că te face să te simţi vinovat, dacă eşti părinte, pentru toţi copiii abandonaţi ai lumii.

Dar spectacolul nu ne spune doar povestea unei fetiţe orfane, ci şi a unui colţ de lume pe care istoria l-a a aruncat în ghearele opresorului-agresor care, meticulos şi stăruitor, şi-a făcut victima să îl iubească, să îi adopte limba şi obiceiurile, să îşi uite identitatea şi chiar să îi dispreţuiască pe ai săi.

Drama fetiței Lastocika, chinuită să învețe limba rusă, se suprapune, în viziunea lui Petru Hadârcă, peste drama întregii Basarabii aflate sub ocupație rusească, în care localnicii devin cetățeni de mâna a doua, limba le este disprețuită și schimonosită în chirilice, iar stăpânul agresor devine „mamă ocrotitoare și iubitoare”.

„Luată de la orfelinat, numită Lastocika, crescută de o rusoaică într-un Chișinău dominat de limba rusă, în care curtea era legiune, orfana crește în căutare de iubire, de înțelegere, de repere cu care s-ar putea identifica. Limba maternă, limba română o ține înrădăcinată în albia cultural-identitară și îi deschide calea spre conexiunea cu lumea liberă. Sunt sigur că destinul personajului Lastocika – Rândunică e despre mulți dintre noi, și nu mă pot desprinde de gândul că la scară largă e despre Basarabia – Moldova Țara de Jos. Spectacolul nu oferă răspunsuri, cum nici cartea nu o face. Și sperăm că, la fel ca romanul, spectacolul nostru va genera conexiuni empatice și va provoca la meditație.”, scrie Petru Hadârcă în prezentarea piesei sale.

Reprezentația de sâmbătă seara de la TNB a fost unica și ea marcat 10 ani de colaborare în cadrul Reuniunii Teatrelor Naționale Românești la București și Chișinău.

„La Bucureşti ninge într-una, iar în capul meu limbile se încurcă şi îmi amorţesc creierul. În ce limbă să vă caut? În ce limbă să vă iert?” îşi întreabă Lastocika părinţii care au abandonat-o, iar strigătul ei devine, într-un fel, reproş pentru noi toţi.

Ultimele ei cuvinte se întretaie cu aplauzele noastre. Nu mai avem răbdare. Ne ridicăm cu toţii, aplaudăm interminabil şi simt că parcă ăsta este felul nostru de a ne cere iertare pentru ce s-a pătimit dincolo de Prut.