Greaua moștenire: Ce urmează pentru Turcia / Ce se va întâmpla cu cei 3, 5 milioane de refugiați sirieni și cum îl va accepta Europa din nou pe Erdogan

Alegerile prezidențiale din Turcia au avut un prim câștigător încă de săptămâna trecută: naționalismul. Decizia lui  Kilicdaroglu de a anunța trimiterea rapidă din Turcia a refugiaților sirieni, într-un gest disperat de a fura din voturile ultranaționalistului Sinan Ogan, l-a făcut pe Erdogan să pară actorul politic care poate gestiona într-adevăr această situație, în contrapondere cu liderul opoziției care a lăsat în plan secund narativul privind valorile democrației și drepturile omului, în timp ce mitingurile la care participau susținătorii săi au fost împânzite cu pancarte pe care scria: Sirienii vor pleca !

Dar acest naționalism, într-o Turcie puternic marcată de clivajele urban vs. rural, respectiv laicitate vs. conservatorism, este unul mai degrabă de tip kemalist și contravine viziunii neo-otomaniste a lui Erdogan.

Practic, o parte însemnată a turcilor nu îi mai vor în țara lor pe frații musulmani refugiați din țara vecină. Paradoxal, deși situația este în primul rând rezultatul crizei economice pe care Turcia o traversează în ultimii ani, turcii fiind nemulțumiți pentru sumele de bani cheltuite privind taberele de refugiați, dar și pentru pierderea unor locuri de muncă în fața sirienilor ale căror pretenții salariale sunt mult mai reduse, clasa economică a celebrilor tigri anatolieni a supraviețuit, fructificând tocmai această forță de muncă mult mai ieftină de care a dispus.

Acesta este unul dintre motivele pentru care Erdogan a pierdut voturi în mari centre urbane, dar a menținut imensul bazin electoral din câmpia Anatoliei.

Cu o inflație oficială de peste 85%, cauzată de unele viziuni economice greșite, printre care scăderea constantă a ratelor bancare de împumut, Erdogan a reușit să scoată probelemele economice din centrul discuțiilor campaniei electorale, forțând actorii politici să intre într-o cursă în care narative precum terorismul sau imigrația să fie capul de afiș.

Interconectarea acestui tip de naționalism cu starea economică vor avea impact inclusiv în politica externă de la Ankara. Chiar dacă Erdogan va continua viziunea sa de a transforma Turcia într-o putere regională, va fi nevoit să balanseze mult mai atent între relația sa cu țările din Orientul Mijlociu, Rusia și Occidentul, cu atât mai mult cu cât Uniunea Europeană rămâne principalul partener economic.

Faptul că Bruxellesul nu a contestat victoria care-l menține pentru încă cinci ani la conducerea Turciei, îl poate face pe Erdogan mult mai puțin sceptic privind intențiile Vestului, ceea ce ar putea conduce către ridicarea vetoului privind aderarea Suediei în cadrul NATO. În contextul acestui dosar, Turcia ar putea chiar cumpăra avioanele F-16, Joe Biden anunțând că așteaptă votul Congresului.

În același timp, nu vor exista schimbări semnficative în relația cu Ucraina și Federația Rusă. Ankara nu se va alinia sancțiunilor impuse Moscovei, dar va recunoaște integritatea teritoarială a Ucrainei, considerând inclusiv ilegală anexarea Crimeii de către Federația Rusă.

În Orientul Mijlociu, deși va continua sprijinul pentru Frăția Musulmană, Erdogan va continua normalizarea relațiilor cu Egipt, afectate după căderea regimului Morsi, încercând să găsească la Cairo atât un partener economic cât și o poartă pentru gestionarea intereselor din Libia.

Relația lui Erdogan cu Assad va rămâne însă, cel puțin pentru o scurtă perioadă de timp, sub semnul întrebării. Peste 3,5 milioane de sirieni se află oficial în Turcia, deși numărul lor real este mult mai mare. Assad nu se grăbește să îi primească, privindu-i ca posibili destabilizatori, în timp ce interesul lui Erdogan este să-i repatrieze lângă granița turcă, populată de etnicii kurzi, tocmai pentru a crea o zonă de tampon și a încerca să schimbe datele demografice.

În acest sens, Erdogan a anunțat în timpul campaniei electorale ca ia în calcul repatrierea unui număr de 1 milion de refugiați, fără a anunța o dată exactă.

În tot acest tablou, Erdogan este conștient că are nevoie de o relație funcțională cu Occidentul, dar rămâne de văzut dacă Occidentul este pregătit să îl reaccepte pe Erdogan. Dacă o va face, va trebui să o facă în condițiile președintelui turc.