Groaznicul adevăr știut de Trump: SUA se pot descurca pe cont propriu / El intuiește un lucru important despre americani – The Financial Times

Într-o noapte din iunie 1942 un submarin german a debarcat patru sabotori naziști pe o plajă din Hamptons. Ei au luat trenul până la New York, unde comandantul lor, George John Dasch, a informat FBI-ul cine erau. Alți patru germani, debarcați la Ponte Vedra, în Florida, purtând slipuri cu zvastici, au fost prinși și ei. Americanii au executat șase sabotori, însă pe Dasch l-au cruțat. A murit în 1992 la Ludwigshafen, în Germania, la 89 de ani, scrie The Financial Times, citat de Rador Radio România.

Întâmplarea, relatată de scriitorul Christopher Klein, reprezintă cea mai mare incursiune din secolul trecut pe teritoriul continental al SUA de către o putere ostilă. (Pearl Harbor s-a petrecut la 2.000 de mile de continent, iar atentatele 9/11 au fost comise de o organizație teroristă.) Pe scurt, teritoriul american e aproape impenetrabil. Cu greu se pot identifica incidente în preajma țărmurilor Americii care s-o afecteze.

De aici rezultă „paradoxul american”: SUA rămân „țara indispensabilă” care poate apăra alte țări vulnerabile, precum Ucraina, dar concomitent SUA pot trata aceste țări drept dispensabile. Aceasta e logica oribilă din spatele viziunii despre lume a lui Donald Trump. Dacă el, în calitate de președinte, va abandona Ucraina și alte democrații, SUA vor fi probabil bine-mersi.

Rolul de polițist global al SUA a culminat cu debarcările din Normandia din al doilea război mondial. Acel eveniment a salvat Europa, dar se poate argumenta că a fost un gest de altruism al Americii. Dacă Hitler ar fi învins în Europa, SUA poate că ar fi putut prospera în izolare. SUA au construit apoi o arhitectură globală postbelică – ONU, NATO și instituțiile internaționale financiare și comerciale – de pe urma căreia întreaga lume a beneficiat mai mult decât americanii.

Comerțul global le-a îmbunătățit americanilor prosperitatea numai un pic. Chiar și astăzi raportul comerț/PIB al SUA e de numai 25%. China, Rusia și Japonia se situează între 38 și 47%, Franța și Regatul Unit cam la 70%, iar Germania la 100%, a calculat Banca Mondială.

Adepții americani ai intervențiilor militare invocă de multă vreme două argumente false în favoarea acestora. Unu, că SUA sunt obligate să intervină pentru propria lor securitate și, doi, că sunt capabile de o intervenție de succes.

Realitatea este că SUA nu au câștigat decât un singur război după 1945 (cel cu Saddam Hussein din 1991), dar cu toate acestea eșecurile militare din Vietnam, Irak și Afganistan nu le-au periclitat securitatea. Ceea ce se datorează faptului că nici o țară nu a contemplat vreodată la modul serios atacarea SUA. Singura amenințare autentică la adresa Americii o reprezintă rachetele intercontinentale nucleare, numai că odată ce o țară dobândește această armă un război cu SUA devine automat exclus.

Acum 30 de ani Madeleine Albright, pe atunci secretar de stat, l-a întrebat pe generalul Colin Powell: „Ce sens are să avem această armată splendidă despre care tot vorbești, dacă nu o putem folosi?” Răspunsul sincer ar fi fost: servește drept mecanism de creat locuri de muncă, simbol al virilității, pachet de stimuli pentru regiuni influente politic și drept subvenții de stat pentru producătorii de armament.

Chiar și atunci când armata chiar s-a implicat efectiv în luptă, numărul militarilor morți a fost mai mare în țară decât pe front, din cauza armelor de foc, drogurilor și problemelor psihiatrice. Cei peste 7.000 de americani uciși în războaiele de după 9/11 sunt mai puțini decât omuciderile comise numai în Chicago în aceeași perioadă. Numărul militarilor care s-au sinucis în acest interval e de patru ori mai mare.

Unele conflicte interne din SUA aproape că aduc cu niște războaie. Forțele locale de poliție utilizează împotriva cartierelor predominant negre echipamente achiziționate inițial pentru a fi folosite în Irak și Afganistan, iar în 2020 Trump propunea ca armata să-i împuște pe protestatarii Black Lives Matter. Din perspectiva lui, rolul armatei trebuie să fie suprimarea opoziției interne.

El înțelege intuitiv un lucru fundamental despre americani: cei mai înspăimântători inamici ai lor se află în interiorul țării. Acesta e și motivul pentru care fiecare război extern ajunge să fie convertit într-un război cultural american. În anii ’50 convingerea că sovieticii urmau să atace s-a preschimbat în vânătoarea de comuniști (preponderent imaginari) a lui McCarthy. Astăzi, războiul Israelului din Fâșia Gaza se metamorfozează într-o cruciadă republicană contra președinților de universități, în vreme ce lupta Ucrainei pentru supraviețuire devine arma cu care Trump îi lovește pe democrați.

Geniul politic al lui Trump rezidă în exprimarea unor aspecte ale subconștientului american care la Washington erau considerate tabu. În măsura în care Trump se gândește vreun pic și la lumea exterioară, el vrea să-i facă rău. Mai sunt și prin alte țări naționaliști care au fantezii despre abandonarea alianțelor și acțiunea pe cont propriu. Regatul Unit a încercat așa ceva cu Brexit, Rusia prin diversele invazii pe care le-a lansat și Israelul în Gaza.

Trump conștientizează că impenetrabila Americă ar putea în fapt să se descurce de una singură. Își permite să-și retrogradeze aliații la statutul de clienți. În viziunea lui persistentă, NATO e o schemă de extorcare în care SUA au rolul de șef mafiot, iar Rusia e bătăușul pus să-i sperie pe europeni pentru a scoate banii din buzunar.

Izolaționismul lui Trump ar putea distruge Ucraina. Acest lucru le-ar da ghes agresorilor de pretutindeni, de la Rusia în Europa de Est la China în Taiwan. Însă acele țipete răzbind din depărtare n-ar mai fi altceva decât carne de tun pentru noi războaie culturale americane.

Sursa: The Financial Times/ Rador Radio România/ Traducere: Andrei Suba