Guvern minoritar – un caz de excepție, care se înscrie în regulile democrației. Exemple din România și din alte țări

Rămas minoritar după adoptarea moțiunii de cenzură pe 5 octombrie, guvernul condus de prim ministrul Florin Cîțu a rămas interimar. Deși nu este primul guvern demis prin moțiune de cenzură – precedentele fiind guvernele conduse de Emil Boc în 2009, Răzvan Ungureanu în 2012, Sorin Grindeanu în 2017 și Viorica Dăncilă în 2019, acum situația politică este diferită în sensul că formarea unui nou guvern cu sprijin majoritar este mult mai dificilă de data aceasta.

Guvernele minoritare nu sunt o raritate în România după 1990, primul rezultat din alegeri fiind cel al Frontului Democrat al Salvării Naționale (FDSN, ulterior PDSR), condus de Nicolae Văcăroiu.

FDSN avea numai circa 1/3 din mandatele din parlament după alegerile din 1992 și a fost sprijinit de Partidul Unității Naționale Române (PUNR), Partidul România Mare (PRM), Partidul Socialist al Muncii (PSM) și Partidul Democrat Agrar din România (PDAR) – o alianță parlamentară supranumită “Patrulaterul Roșu” sau ”Pentagonala Roșie”.

În 1994 PDSR a fost nevoit să coopteze PUNR în guvern, oferindu-i două portofolii – Iosif Gavril Chiuzbaian la Justiție și Valeriu Tabără la Agricultură. În toamna aceluiași an PDSR a oferit posturi de secretari de stat și PRM și PSM, transformându-se în guvern majoritar până la alegerile din 1996.

În 2000 PDSR, s-a clasat pe primul loc în alegerile parlamentare, fiind aproape de majoritatea absolută, dar prim ministrul Adrian Năstase a guvernat fără probleme, atrăgând rapid dezertori printre parlamentarii Partidului Democrat (PD), Partidului Național Liberal (PNL) și PRM.

În 2004, ultimul an când au avut loc alegeri simultane prezidențiale și parlamentare, noul alesul președinte Traian Băsescu a refuzat să numească un prim ministru din alianța PSD (noul nume al PDSR) și Partidul Umanist Român (PUR, ulterior Partidul Conservator) și l-a numit pe liderul PNL (care a candidat împreună cu Partidul Democrat în cadrul Alianței Dreptate și Adevăr), Călin Tăriceanu, în fruntea unui guvern minoritar PNL – PD – PUR – UDMR cu sprijinul obișnuitei mase de manevră pe care o reprezintă grupul parlamentar al minorităților naționale alta decât cea maghiară.

În 2007, în avanpremiera primei suspendări a lui Traian Băsescu de către parlament, PD a fost eliminat din cabinet și guvernul Tăriceanu II a continuat ca un executiv monocolor minoritar cu sprijin din partea PSD până la alegerile din  2008.

În sfârșit, cel mai recent guvern minoritar al României a fost cel condus de Ludovic Orban, lider PNL, din noiembrie 2019 până în decembrie 2020, asemănându-se cu guvernul condus de Victor Ponta în lunile dinaintea alegerilor parlamentare din decembrie 2012, în sensul că a fost o aducere la guvernare a principalului partid de opoziție, cu un sprijin mai șubred însă în parlament.

Practica guvernelor minoritare este răspândită în rândul țărilor democratice, cel mai recent fiind exemplul Canadei, unde premierul Justin Trudeau și Partidul Liberal pe care-l conduce s-au clasat pe primul loc în alegerile parlamentare de luna trecută, fără însă a reuși obținerea unei majorități absolute în Camera Comunelor. Este a doua oară consecutiv când Canada are un guvern minoritar, după scrutinul din 2019 care a avut rezultate aproape identice.

La ora actuală, în afară de Canada mai funcționează în lume guverne minoritare la nivel național în Croația, Danemarca, Muntenegru, Polonia, Portugalia, Slovenia, Spania și Suedia. De multe ori guvernele minoritare din aceste țări legiferează cu sprijin tacit din partea opoziției, oferind unele concesii.

În unele cazuri există o oficializare a alianței dintre partidul de guvernământ minoritar și partidul parlamentar care-i acordă sprijin. Un astfel de acord se numește “confidence and supply” – “încredere și finanțe”, care se referă la voturi în favoarea guvernului sau abțineri la moțiuni de cenzură și respectiv la proiectul de buget, fără de care țara nu poate funcționa.

Un exemplu recent este acordul dintre Partidul Conservator britanic condus de premierul Theresa May, care nu a reușit obținerea unei majorități absolute în Camera Comunelor în urma alegerilor din iunie 2017, și Partidul Democrat Unionist din Irlanda de Nord, care cu cei nouă deputați ai săi oferea majoritatea absolută Conservatorilor, contra unor avantaje cum ar finanțare suplimentară pentru provincia Irlanda de Nord.

Un acord oarecum similar, dar cu un caracter tacit a avut loc după alegerile din 2000 din România între PDSR și PNL, cel puțin în primul an al legislaturii.

Citește și

România în criză politică: Ce soluţii au avansat PNL, PSD, AUR și USR până în acest moment