Guvernul Israelului vrea să acorde druzilor un statut special în cadrul statului național al evreilor. Cine sunt druzii, această minoritate etno-religioasă enigmatică?

Coaliția condusă de prim-ministrul Benjamin Netanyahu a declarat că va înainta un proiect de lege pentru a consacra statutul comunității druze din Israel, în contextul în care numărul de morți în rândul militarilor druzi în războiul Israelului împotriva Hamas a atins cote maxime, la câteva luni după un vârf al reacțiilor de protest ale druzilor împotriva tratamentului discriminatoriu din partea statului.

Premierul Netanyahu și aliații săi din coaliția de dreapta/extrema dreaptă ultra-ortodocși nu au spus însă dacă vor modifica sau abroga controversata Lege fundamentală din 2018: Statul-națiune al poporului evreu, despre care comunitatea druză afirmă că o marginalizează. Israelul nu are o constituție scrisă ca aceea din Statele Unite, Franța sau România, de pildă, având în schimb 13 legi de bază ce dețin un statut cvasi-constituțional.

Dar cine sunt druzii?

Druzii sunt un grup religios și etnic unic, care s-a desprins de islam și arabi în secolul al XI-lea. Religia lor monoteistă și de orientare unitariană încorporează elemente ale celor trei mari religii monoteiste – islam, iudaism și creștinism, dar și din hinduism și filozofia clasică grecească, punând accentul pe puritatea spirituală. Printre profeții recunoscuți de druzi se numără Iisus, Mahomed și Moise. Numele lor provine de la Muhammad bin Ismail Nashtakin ad-Darazi – un predicator timpuriu al religiei, care a fost declarat ulterior eretic și executat de un rival, potrivit cotidianului Haaretz.

Druzii sunt văzuți în mod obișnuit ca fiind oarecum enigmatici. Ei sunt o comunitate foarte unită, evită căsătoriile mixte și refuză convertiții: sunt complet închiși față de străini.

Religia este chiar un pic de mister pentru proprii săi practicanți: 80% din comunitate nu are acces la scrierile sfinte ale credinței și nu participă la comuniuni religioase. Celelalte 20%, considerate sfinte, controlează viața religioasă și comunitară.

Drapelul druzilor are cinci culori: verde, roșu, galben, albastru și alb. Uneori, steagul este reprezentat și sub forma unei stele cu cinci vârfuri care cuprinde aceleași culori (numărul reprezintă cei cinci profeți principali ai religiei).

Câți druzi sunt și unde locuiesc?

La fel ca alte câteva grupuri etnice din Orientul Mijlociu, druzii trăiesc în mai multe țări diferite, separate de frontierele create după destrămarea Imperiului Otoman la începutul anilor 1920. Numărul total al druzilor este estimat undeva între 800.000 și 1 milion. Între 80 și 90 la sută dintre ei trăiesc în două țări: Siria și Liban. Aproximativ 10% trăiesc în Israel și un procent și mai mic se găsește în Iordania.

În Israel, populația druză este estimată la 149.000 de persoane – aproximativ 2% din totalul populației. Marea majoritate trăiește în nord: pe Muntele Carmel, în Galileea și pe Înălțimile Golan.

Druzii vorbesc în principal araba, folosind un dialect diferit în funcție de zona unde locuiesc.

De ce sunt priviți druzii israelieni ca fiind diferiți de arabii musulmani și creștini, în special atunci când vine vorba de serviciul militar?

De-a lungul secolelor, societatea druză a promovat amestecul și solidificarea legăturilor cu puterile conducătoare și grupurile dominante din țările în care trăiesc, atât din motive ideologice, cât și practice: separatismul nu face parte din filosofia lor de bază și îi ajută să evite persecuțiile care i-au urmărit de-a lungul secolelor.

În Israel, acest lucru i-a diferențiat de populațiile arabe musulmane și creștine, care sunt scutite de serviciul militar. În schimb, toți bărbații druzi sunt supuși recrutării militare. Ca grup, ei au jucat un rol cheie în viața Forțelor Armate Israeliene (IDF) încă de la fondarea statului în 1948, mulți dintre ei ajungând la grade înalte, iar unele unități întregi fiind dominate de membri ai comunității.

Acest statut de „frați de arme” le-a conferit o poziție specială în societatea israeliană, deosebindu-i de alte minorități ne-evreiești. Aceștia sunt reprezentați în mod regulat în conducerea partidelor politice de centru și chiar de dreapta și sunt prezenți, de asemenea, într-o măsură mai mare în serviciile guvernamentale, în mass-media și în alte centre de putere.

Cu toate acestea, liderii comunității subliniază în continuare că sunt subreprezentați și că loialitatea lor față de stat nu le-a adus un statut egal cu cel al evreilor în ceea ce privește dreptul la locuință, infrastructura, siguranța personală și nivelul de educație.

De ce nu vor druzii care trăiesc în Înălțimile Golan să devină cetățeni israelieni?

În porțiunea din Înălțimile Golan anexată de Israel au rămas patru sate druze, în care locuiesc aproximativ 23.000 de persoane.

Zona a fost cucerită în 1967, în timpul Războiului de Șase Zile. În 1981, Înălțimile Golan au fost anexate în mod oficial de Israel, iar druzilor care trăiesc acolo li s-a oferit cetățenia israeliană. Marea majoritate a refuzat, alegând să dețină în schimb statutul de rezident permanent, alături de distanțarea de alte simboluri legate de stat – cum ar fi refuzul de a participa la alegerile locale organizate de guvernul israelian.

În mod tradițional, ei au preferat să își păstreze legătura cu Siria și cu regimul de la Damasc. Legăturile de familie au fost importante, căsătoriile fiind aranjate între druzi de o parte și de alta a frontierei. Comerțul și mediul academic au fost, de asemenea, esențiale, druzii din Golan beneficiind de școlarizare gratuită la colegiile și universitățile siriene.

Totuși, această legătură a slăbit vizibil de la izbucnirea războiului civil sirian în 2011, făcând comerțul și studiile în Siria mai puțin atractive. Acest lucru i-a adus pe druzii din Golan mai aproape de Israel ca alternativă practică.

Organizația de știri non-profit Shomrim a raportat că, între 2017 și 2022, numărul de cereri de cetățenie depuse de către rezidenții druzi din Înălțimile Golan a crescut de peste patru ori. Deși doar 20% la sută dintre aceștia sunt cetățeni israelieni, acest număr este mult mai mare decât în trecut.

De ce au protestat druzii împotriva legii de bază privind statul național al evreilor

În 2018, legislatori druzi, ofițeri de rezervă și numeroși membri ai comunității au protestat public împotriva legii înainte, în timpul și după adoptarea ei de către guvernul de atunci al lui Netanyahu. Aceștia au considerat legea drept o palmă și o insultă la adresa serviciului și a dedicării lor față de țară.

O serie de demonstrații furioase au avut loc în acel an, cu sloganuri care proclamau: „Dacă suntem frați, trebuie să fim egali”. Mitingurile au atras foști membri importanți ai instituției de apărare, printre care fostul șef de stat major al FID, Gabi Ashkenazi, fostul director al Mossad, Tamir Pardo, și foștii șefi ai serviciului de securitate Shin Bet, Yuval Diskin și Ami Ayalon.

Trei parlamentari druzi au depus fără succes o petiție la Înalta Curte de Justiție, calificând legislația drept un act „extrem” care discriminează minoritățile din țară. Petiționarii au cerut instanței să anuleze legea sau să excludă anumite părți ale acesteia pe motiv de încălcare a drepturilor fundamentale – inclusiv a dreptului la egalitate. Aceștia au susținut că minoritățile nu au niciun statut în lege, ceea ce le face să fie exilate în propria lor țară.

Liderii druzi au cerut o modificare a legii care să se adreseze tuturor minorităților din Israel. După ce a fost adoptată, numeroși lideri politici, inclusiv Yair Lapid, Benny Gantz și Naftali Bennett, au cerut ca legea să fie „reparată”, deși nu au făcut nicio încercare în acest sens după ce au devenit liderii țării în 2021.

La ora actuală există un singur deputat druz din 120, Hamad Amar, ales pe lista partidului Israel Beitenu (naționalist secular).

Ce părere are publicul israelian despre legea care îi insultă atât de mult pe druzi?

Un sondaj realizat în 2018 de site-ul de știri Walla a arătat că 58% dintre israelieni au susținut legea și 34% s-au opus. Cu toate acestea, un sondaj lunar al Indexului de Pace realizat de Institutul Israel-Democrație la acea vreme a constatat că o minoritate – 45% – a declarat că este „sigură” sau „crede” că legea este necesară; 47% au spus că nu este necesară; și 62% au spus că ar fi trebuit să includă o referire la egalitate.