Guvernul român atacă, prin demontarea statului de drept şi retorica sa tot mai sălbatică, fundamentele democraţiei

UE nu a îndeplinit speranţele multor români: prosperitate şi sfârşitul corupţiei. Reinhard Veser comentează în paginile cotidianului german Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ), analiză preluată de Deutsche Welle.

La criticile UE, guvernul român răspunde mai nou cu propriile critici: pentru birocraţii de la Bruxelles şi unele guverne europene a devenit o obişnuinţă să facă afirmaţii negative neîntemeiate despre România – doar fiindcă ţara se află în Europa de Est. Aceasta este o afirmaţie defensivă fără acoperire. Guvernul de la Bucureşti a meritat cuvintele grele pe care le-a auzit de la Bruxelles în săptămânile care au precedat preluarea preşedinţiei Consiliului UE la începutul anului. Acţiunile sale se învârt de doi ani, sub camuflajul unei „reforme a justiţiei”, în jurul ţelului de a proteja politicieni de vârf din propriile rânduri, ferindu-i de închisoare pentru corupţie. Dacă va reuşi să-şi impună întreaga agendă, din statul de drept nu va mai rămâne în România decât o ruină.

Guvernul român a intonat însă cu acuzaţiile sale o melodie care se cântă de mai multă vreme în alte părţi. La Budapesta şi Varşovia permanenta confruntare cu Bruxelles-ul este vândută ca „emancipare a Europei de Est”. Sentimentul de a fi tratat ca membru de categoria a doua este răspândit cu mult peste cercurile euroscepticilor la putere acolo. Pretutindeni în Europa de Est oamenii sunt iritaţi de bănuiala că multinaţionalele le livrează cetăţenilor UE cu mai puţină putere de cumpărare ciocolată, cosmetice şi detergenţi de o mai slabă calitate decât în vest. Există aşadar în interiorul UE un nou conflict est-vest? Se îndepărtează de UE şi estul continentului, după ce fenomenul s-a întâmplat deja în vest, prin desprinderea Marii Britanii?

Populismul şi naţionalismul nu sunt caracteristici esteuropene, ele se dezvoltă bine şi în alte state ale UE. Dar cele două sunt favorizate în Europa de Est de câteva particularităţi. Între UE şi membrele sale din răsărit, cu trecut socialist, exista înainte de aderare o relaţie de tip profesor-elev. Comisia Europeană dădea ca temă pentru acasă reforme şi punea apoi notă în funcţie de rezultat. Această ierarhie nesatisfăcătoare însoţeşte încă raporturile mutuale, chiar dacă acestea sunt între timp bazate, din punct de vedere formal, pe egalitate în drepturi. Dovadă sunt atât declaraţiile câte unui politician occidental cât şi percepţia oamenilor din Europa Centrală şi de Est, foarte sensibili, din raţiuni istorice, când simt primejdia dominaţiei străine. Acest sentiment poate fi cu uşurinţă instrumentalizat politic.

Guvernul român atacă prin demontarea statului de drept şi retorica sa tot mai sălbatică fundamentele democraţiei. Într-o parte importantă a societăţii româneşti aceasta provoacă proteste vehemente. Dar ca şi guvernele din Polonia şi Ungaria, aflate de mai mult timp pe un drum asemănător, guvernul de la Bucureşti este rezultatul unor alegeri libere. Victoria formaţiunii de guvernământ PSD, social-democrate doar cu numele, se alimentează din surse asemănătoare cu cele ale mişcărilor populiste din vestul Europei, doar că discrepanţele sociale sunt şi mai accentuate în România (şi pretutindeni în Europa de Est). Aceste ţări se află de la prăbuşirea comunismului, cu aproape 30 de ani în urmă, pe un drum plin de succes al reformelor dificile spre economia de piaţă şi democraţie – aşa cel puţin se afirmă în jargonul obişnuit al politicienilor. Nu este fals fiindcă există numeroase progrese vizibile, dar pentru mulţi oameni sună fals din motive lesne de înţeles. În viaţa lor de zi cu zi această politică a fost percepută ca un test de rezistenţă întins pe durata câtorva decenii, pentru a vedea câtă transformare poate suporta în timp o societate. La început, toate acestea au fost suportate cu speranţa că va fi mai bine după aderarea la UE. Dar după aderare nu s-a deschis perspectiva unei vieţi mai bune ci priveliştea unui câmp larg în care nu se mai poate recunoaşte un ţel.

România este o ţară profund scindată. Linia de demarcaţie care poate fi cel mai uşor percepută separă oamenii, adesea educaţi, care demonstrează în oraşe împotriva guvernului pentru care corupţia este normă politică, de alegătorii de la sate şi mici localităţi. Unica asigurare socială a acestora din urmă este pe termen scurt menţinerea reţelelor clientelare – urzite în dauna lor – astfel încât să beneficieze şi ei de câteva firimituri căzute de la masa bogaţilor.

Starea actuală a României nu este doar rezultatul unor evoluţii din propria istorie şi societate, ci şi un simptom privind starea actuală a UE, ale cărei forţă de coeziune şi set de valori se erodează. Cu şase ani în urmă postcomuniştii au întreprins deja cea mai neruşinată tentativă de acaparare a statului român. Dar la presiunile Bruxelles-ului au cedat rapid. Astăzi avertismentele UE nu mai provoacă decât contraatacuri retorice. Exemplul oferit de Ungaria şi Polonia arată cât de departe se poate ajunge astfel. Cu toate acestea, nu arată pretutindeni sumbru. UE se bucură în continuare de prestigiu în rândul populaţiei româneşti – un prestigiu mai mare decât instituţiile naţionale. Aşa este în România, la fel este şi în multe alte state membre din Europa de Est.

Foto: Inquam Photos / George Călin