Haaretz: Netanyahu a dansat pe sângele rudelor noastre ucise de colaboratorii naziști ai Ungariei – opinie

Vizita lui Netanyahu cu Orbán din Ungaria nu a fost un act de diplomație necesar. A fost un weekend de indulgență, în contextul durerii ostaticilor din Gaza și al memoriei Holocaustului, scrie Haaretz.

La sfârșitul săptămânii trecute, la Budapesta, prim-ministrul Benjamin Netanyahu a apărut într-o fotografie zâmbind alături de președintele ungar Viktor Orbán, cu vedere la Parlamentul ungar și la fluviul Dunărea. Cu toate acestea, în această scenă pitorească există o linie roșie, literală și metaforică, care traversează imaginea: chiar malul fluviului pe care se află cei doi este locul unde mii de evrei maghiari au fost uciși în timpul Holocaustului. Iar astăzi, guvernul Orbán lucrează activ pentru a albi, a reîncadra și chiar a glorifica aceste acte ca patriotism maghiar. Netanyahu se face de râs participând la această șaradă, care ar putea fi ușor confundată cu o ședință foto diplomatică standard între națiuni prietene.

Netanyahu este fiul unui istoric, apreciatul profesor evreu medievalist Ben-Zion Netanyahu de la Universitatea Cornell. El știe ce s-a întâmplat pe malul acelui râu. Știe ce rol au jucat fasciștii maghiari în timpul războiului în uciderea a peste o jumătate de milion de evrei maghiari. Unii au fost spectatori pasivi, alții au cooperat la adunarea și deportarea a sute de mii la Auschwitz, iar mulți alții au participat cu entuziasm la vânarea, capturarea și executarea evreilor în satele rurale, în orașe și în capitala Budapesta.

De asemenea, știu ce s-a întâmplat pe malul acelui fluviu, deoarece bunicul meu, Ephraim Erwin Steiner, a fost împușcat și aruncat în Dunărea înghețată în ziua de Crăciun a anului 1944 de miliția fascistă Crucea Săgeții. Supraviețuitorii care au fost martori ai crimelor vorbesc despre fluviul înghețat și malurile pline de sânge, în special în perioada cuprinsă între noiembrie 1944 și mijlocul lui ianuarie 1945.

Și totuși, Netanyahu stătea acolo, radiind alături de un lider al cărui proiect politic include denaturarea activă a acestei istorii. Nu sunt fiul unui istoric. Eu însumi sunt un istoric. Și sunt, de asemenea, fiul unui supraviețuitor al Holocaustului, născut în Budapesta. Viața tatălui meu a fost marcată de traume, strămutări și de cicatricile persistente ale antisemitismului. Propria mea viață a fost modelată de poveștile pe care mi le-a transmis, nu doar amintiri personale, ci istorie sacră. Genul de istorie care nu trebuie niciodată să fie călcată în picioare de dragul oportunității politice.

Orbán nu a făcut niciun secret din agenda sa. Guvernul său a finanțat monumente revizioniste care aruncă vina pentru Holocaust asupra colaboratorilor maghiari. Unul dintre cele mai cunoscute monumente din Budapesta se află în Szabadság tér (Piața Libertății) și înfățișează Ungaria ca pe o fecioară neajutorată care fuge de ghearele unui vultur amenințător – reprezentând cel de-al Treilea Reich german. În timp ce fecioara aleargă spre siguranță, scapă din mâini globul independenței Ungariei.

Dar istoria este mult mai complicată decât sugerează această sculptură. La sfârșitul anilor 1930, guvernul autoritar al Ungariei condus de regentul Miklós Horthy a curtat și, în cele din urmă, s-a aliniat regimului nazist al lui Hitler, în schimbul sprijinului în revendicarea provinciilor pierdute din „Ungaria Mare”. Trupele maghiare au luptat alături de Wehrmacht și Waffen SS pe Frontul de Est. Zeci de mii de tineri evrei au fost înrolați cu forța în batalioane de muncă brutală. Mulți au pierit din cauza expunerii, a malnutriției și a abuzurilor comise de compatrioții lor maghiari. Alții au pierit în timp ce erau forțați să avanseze în câmpurile minate sovietice ca „curățători umani de mine” în fața trupelor axei care avansau.

Administrația Orbán a cultivat nostalgia pentru naționalismul din timpul războiului, minimalizând în același timp crimele regimului Crucii Săgeții. Acestea nu sunt mișcări subtile. Sunt încercări deliberate de a rescrie istoria într-o imagine naționalistă mai plăcută. Iar Netanyahu, al cărui tată și-a dedicat viața studiului istoriei și persecuției evreilor, a ales nu numai să păstreze tăcerea în fața acestei albire, ci să o îmbrățișeze.

Această vizită la Budapesta nu a fost un act necesar de diplomație. A fost un weekend de indulgență și spectacol: toasturi cu șampanie, cine fastuoase, fotografii în situri istorice. Un moment de plăcere și fast pe fundalul durerii și memoriei. A fost, literalmente, un dans pe sângele strămoșilor noștri.

În același timp, la doar câteva ore distanță, în Gaza, ostaticii israelieni continuă să sufere în tunelurile Hamas. Strigătele lor rămân fără răspuns. Răpitorii lor rămân necontestați. Și prim-ministrul lor? Nu este de găsit nicăieri, nici în cuvânt, nici în acțiune. Cum poate un lider care pretinde că reprezintă poporul evreu să ignore strigătele celor vii și demnitatea celor morți? Cum poate un om atât de adânc înrădăcinat în povestea trecutului nostru să arate un asemenea dispreț pentru semnificația acestuia?

Detașarea lui Netanyahu de istoria noastră nu este doar un eșec personal. Este un pericol național.

Un lider care nu poate distinge între memorie și manipulare este un lider care joacă în mod activ cu viitorul societății israeliene. Un om care aprobă ștergerea adevărului la Budapesta nu va ezita să întunece adevărul acasă. În acest moment nu este vorba despre politică partizană. Este vorba despre claritate morală.

Atunci când liderul statului evreu legitimează revizionismul Holocaustului de dragul fotografiilor și al câștigului politic, el profanează memoria acelorași oameni pe care ar trebui să-i onoreze. El profanează memoria bunicului meu. El profanează și memoria bunicilor voștri.

Și totuși, de Ziua comemorării Holocaustului, la sfârșitul acestei luni, Netanyahu va sta cu siguranță la Yad Vashem, memorialul Holocaustului de pe dealurile Ierusalimului, și va jura solemn „niciodată”. Probabil că își va îndrepta furia împotriva regimului iranian, catalogându-l drept echivalentul nazist al secolului XXI. Va depune o coroană de flori, va rosti un elogiu și va îndeplini ritualurile de comemorare. Dar acea fotografie din Budapesta va rămâne, tăcută, condamnabilă, de neuitat.

Așa cum le reamintesc constant studenților mei: istoria nu este doar ceea ce ne amintim, ci și ceea ce alegem să uităm. Iar prin această uitare, se face un rău real.

Netanyahu trebuie să plece. Nu doar pentru corupție politică sau guvernare eșuată, ci pentru două eșecuri colosale: eșecul său de a respecta obligația de bază a conducerii de a-și menține poporul în siguranță și eșecul său de a purta memoria poporului său cu demnitate, integritate și adevăr.

Fie ca această fotografie cu el în Ungaria, alături de liderul său autoritar, să servească drept un memorial în sine, un avertisment. Un memento că istoria nu este scrisă doar în cărți. Este gravată în pietrele de pe malurile râurilor, șoptită de-a lungul generațiilor și, uneori, capturată în flash-ul unui aparat foto.

Să nu uităm niciodată ce s-a făcut pe malurile Dunării, chiar dacă Netanyahu este dispus să ajute la albirea acestei istorii pentru un câștig politic pe termen scurt.

Notă: Profesorul Ephraim (Effie) Shoham-Steiner este istoric al Evului Mediu și unul dintre liderii mișcării de protest din Ierusalim Saving Our Shared Home. Fiul său, Staff Sgt. Yuval Shoham a fost ucis în Gaza în decembrie 2024