Implicațiile strategice ale unei victorii a lui Kılıçdaroğlu împotriva lui Erdogan în alegerile prezidențiale din Turcia – analiză Carnegie Europe

Analiză a think-tank-ului Carnegie Europe, preluată de publicația elenă Capital:

Fie în primul tur, pe 14 mai, fie în al doilea tur pe 28 mai, alegerile prezidențiale din Turcia se vor desfășura, de fapt, între actualul președinte, Recep Tayyip Erdogan, și liderul opoziției, Kemal Kılıçdaroğlu.

Dacă primul dintre aceștia câștigă încă un mandat de cinci ani, scenariul este deja scris. Chiar dacă ar exista o atenuare din partea conducerii Turciei a retoricii sale ostile, tensiunile legate de direcția politicii externe a Turciei și declinul libertăților democratice vor rămâne obstacole în calea unor îmbunătățiri semnificative. Partenerii occidentali vor trebui să gestioneze o ruptură continuă.

Dacă însă candidatul opoziției câștigă, liderii occidentali se vor afla în fața unor consecințe uriașe. Ankara va acționa imediat pentru a-și normaliza relația cu NATO. Dar unele dintre divergențele actuale, de exemplu cele legate de Cipru și Siria, nu vor dispărea. Privind partea bună, statul de drept va fi restabilit și relațiile cu UE se vor îmbunătăți – chiar dacă nu se vor relaxa.

De departe însă cea mai importantă schimbare va viza securitatea și apărarea. Dacă, așa cum a anunțat, o nouă conducere turcă ar reveni la un rol mai constructiv în cadrul NATO, menținând în același timp relații economice stabile cu Rusia, implicațiile strategice ar fi foarte importante.

În primul rând, Turcia va depune eforturi pentru a împiedica Rusia să evite sancțiunile occidentale în diferite domenii. În al doilea rând, Ankara ar putea renunța imediat la opoziția față de aderarea Suediei la NATO. În al treilea rând, ar putea decide în direcția unei implicări militare majore în operațiunile alianței pentru asigurarea flancului estic, din Estonia până în România. În al patrulea rând, poate lua în considerare încetarea prezenței pe teritoriul turc a rețelelor de rachete S-400 livrate de Rusia în iulie 2019. Și în al cincilea rând, ca urmare a acțiunii anterioare, Turcia s-ar putea angaja în discuții pentru achiziția și/sau dezvoltarea unui Sistem de apărare antirachetă compatibil cu NATO. Acest lucru ar facilita modernizarea flotei de luptă a Forțelor Aeriene Turce.

Implicând prin natura lucrurilor SUA, UE și NATO, aceste discuții ar avea un impact tangibil asupra securității continentului european. De asemenea, ar schimba fundamental percepția politică a Turciei. În schimb, fiecăreia dintre aceste acțiuni i s-ar opune Rusia, care ar face presiuni asupra Turciei folosind diverse mijloace: aprovizionarea și tranzitul de gaze naturale; centrala nucleară de la Akkuyu construită de Rusia și care urmează să intre în funcțiune; fluxurile turistice; achizițiile agricole.

În privința Siriei, noua conducere a Turciei va avea două obiective clare: reconcilierea cu președintele sirian Bashar al-Assad și întoarcerea refugiaților sirieni în patria lor. O consecință directă a normalizării relațiilor turco-siriene ar genera o dificultate crescută pentru alianța anti-ISIS, deoarece prezența SUA și a forțelor aliate în și în jurul Siriei ar fi contestată. În același timp, pentru a ajunge la o normalizare, Ankara s-ar afla sub presiunea imediată a Damascului și a Moscovei de a-și retrage forțele din cele patru zone în care sunt dislocate în prezent – Idlib, Afrin, Jarablus și zona dintre Tell Abyad și Ras al Ain.

În plus, o politică ce vizează repatrierea refugiaților sirieni ar ridica problema absenței oricărui cadru juridic convenit la nivel internațional pentru un astfel de transfer masiv de populație. Acest lucru, la rândul său, ar avea un impact asupra pactului privind refugiații încheiat de UE cu Turcia. În sens mai general, alăturându-se consensului arab în curs de afirmare cu privire la acceptarea revenirii lui Assad la legitimitatea internațională, Ankara s-ar distanța de politica de neangajare adoptată de Occident în relația cu președintele sirian.

Un alt element major de dispută, în special cu UE, ar fi Cipru. Indiferent dacă noua conducere a Turciei ar fi sau nu în favoarea opțiunii exprimate de conducerea actuală pentru o soluție cu două state, orice discuție despre o soluționare cuprinzătoare a problemei cipriote ar rămâne una deosebit de dificilă. Probleme precum statutul comunității turcofone, exploatarea resurselor din platoul continental și consecințele nerecunoașterii Republicii Cipru de către Turcia ar rămâne probleme foarte dificil de rezolvat.

În general, abaterile din politica externă nu ar dispărea odată cu alegerea lui Kılıçdaroğlu. În lumina schimburilor limitate dintre experții în politică externă ai „Mesei celor șase” – porecla dată coaliției de opoziție – și instituțiile occidentale, a apărut deja un element important: va fi restabilit un dialog profesionist și demn între Ankara și capitalele occidentale. Acest lucru ar fi o mare ușurare pentru Berlin, Bruxelles, Londra, Paris și Washington.

În afara sectorului de securitate, o altă îmbunătățire importantă ar fi o revenire treptată la o arhitectură a statului de drept mai apropiată de standardele occidentale: un număr de deținuți politici ar fi eliberați fără întârziere; ar fi inițiate reforme în ceea ce privește sistemul judiciar, mass-media și societatea civilă și va fi demarată revenirea la un sistem parlamentar.

În general, atunci când este finalizat, un astfel de cerc virtuos ar avea mari beneficii: cetățenii Turciei și forța de muncă ar simți un sentiment de ușurare și reconciliere, în timp ce partenerii de afaceri străini ar vedea Turcia într-o lumină mult mai bună. Introducerea unei politici economice mai inteligibile, mai ales în zona monetară, ar contribui semnificativ la creșterea încrederii investitorilor occidentali. În special în ceea ce privește UE, va fi reluat dialogul politic și întreaga relație va fi revizuită.

Scenariul de mai sus are de înfruntat însă o serie de impedimente: rezistența conducerii actuale; posibile divergențe în cadrul coaliției de opoziție; posibilitatea coabitării între un nou președinte și un parlament divizat; obiecții previzibile din partea Rusiei; sentimente anti-occidentale sau anti-europene în întreg spectrul politic al Turciei; și o lipsă de unanimitate între capitalele europene cu privire la modalitatea de abordare a unei schimbări de conducere la Ankara.

Acestea sunt motive convingătoare pentru liderii occidentali, în special din Europa, să se pregătească pentru ipoteza unei astfel de schimbări politice. (Traducerea Rador: Carolina Ciulu)