În apărarea castorului eurasiatic: Povestea animalului care a scăpat la limită de la dispariție și acum dă de furcă autorităților de mediu din România

România a ajuns să se confrunte în prezent cu un “dăunător” surprinzător: castorul. Garda de Mediu a comparat mamiferele aduse în România în urmă cu 20 de ani cu șacalii din Delta Dunării și dorește să deschidă o discuție despre statutul de specie protejată de care se bucură castorul în România.

Multă lume are probabil în minte o imagine vagă a castorului, rozătorul simpatic din reclamele la Super Bowl despre care se știe că mișună în pădurile din Canada și nordul Statelor Unite. Ceea ce este mai puțin cunoscut, totuși, este că există o specie de castor și în Europa, dar cu o poveste mult mai tristă decât vărul ei din America de Nord.

Castorul eurasiatic este o specie cu o istorie deosebit de lungă, însă care a suferit de multe probleme de conservare de-a lungul secolelor. Conform organizației caritabile din Marea Britanie People’s Trust for Endangered Species (PTES), castorii dispăruseră de pe teritoriul insulelor britanice încă din secolul al XVI-lea, iar la momentul 1900, nu existau mai mult de 1.200 de exemplare în Europa și Asia – o situație cauzată de vânătoarea excesivă.

Din păcate pentru castori, ei erau ținte atractive pentru vânători nu doar din cauza blănii lor groase, ci și a unei substanțe numite castoreum, care se găsește în mod natural în organismul lor și era folosită în industria de parfumuri și în scopuri medicinale, potrivit Muzeului Istoriei Naturale din Marea Britanie.

Această specie și-a găsit drum și în România, dar după cum arată un studiu de fezabilitate realizat de Romsilva în 2013, la fel ca în mare parte din Europa, specia a dispărut din sălbăticie la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cu toate astea, a lăsat în urma sa o serie de dovezi arheologice și documentare a prezenței sale pe teritoriul românesc, inclusiv fosile.

După un secol de absență, la începutul secolului al XX-lea castorii au cunoscut o revenire spectaculoasă în mare parte a arealului lor istoric de răspândire, inclusiv România. Această revenire se datorează în mare parte reducerii presiunii din partea vânătorilor, dar și unor proiecte de repopulare realizare de mai multe țări europene.

Spre exemplu, primele specimene au fost reintroduse în România în 1998 printr-un proiect inițiat de ICAS Brașov. Aduși în zonele râurilor Olt, Mureș și Ialomița, castorii au prosperat, iar în 2010 au ajuns, fără ajutor uman, până în Delta Superioară, conform ONG-ului olandez Rewilding Europe. 

În ultimii ani, castorul a devenit o mică celebritate în România. O monitorizare realizată în 2014 de organizația internațională World Wide Fund for Nature în colaborare cu ICAS Brașov, care a confirmat cu dovezi video prezența unei familii de castori în complexul lacustru Somova-Parcheș, a atras atenția publicului, iar simpaticile mamifere și-au mai făcut simțită prezența din când în când.

Pentru autorități, în schimb, noii sosiți, oricât de fascinanți ar fi, au reprezentat mai degrabă o bătaie de cap.

Plângerile făcute de Garda de Mediu reprezintă cel mai recent exemplu în acest sens, iar problema este obiceiul lor binecunoscut de a construi baraje. Barajele pot aduce beneficii serioase biodiversității prin crearea de zone umede benefice. Atunci când barajele sunt construite în locuri nepotrivite, cum ar fi în apropiere de terenurile agricole, ele pot crea inundații care le dau bătăi de cap serioase fermierilor.

Trebuie amintit faptul că activitățile castorilor prezintă și avantaje semnificative pentru ecosistemele în care trăiesc. După cum punctează ONG-ul Foundation Conservation Carpathia, capacitatea castorilor de a extinde zonele umede are efecte pozitive nu doar pentru ecosistem, ci și pentru om.

Din punct de vedere al biodiversității și sănătății naturii, beneficiile sunt evidente: un baraj este aproape ca o stație naturală de filtrare a apei, ariile umede create sunt bogate din punct de vedere natural și conferă hrană și adăpost pentru multe specii de păsări, pești, insecte și amfibieni și

În același timp, barajele ajută la reglarea debitului de apă și la atenuarea dezastrelor naturale. Prin redirecționarea sau oprirea apei, structurile construite de micii ingineri scad viteza debitului apelor curgătoare și sporesc capacitatea terenurilor de a reține mai multă apă. Asta duce la atenuarea inundațiilor în perioadele cu ploi abundente. La polul opus, în perioadele de secetă, barajele pot ajuta la menținerea unui flux optim de apă.

Cu acești factori în minte, Carpathia a inițiat un proiect de reintroducere a castorilor în zona Munților Făgăraș, unde cu puțin timp în urmă au fost reintroduși și zimbri, o specie cu o poveste similară cu cea a castorului eurasiatic: adus în pragul dispariției de vânătoarea excesivă și activitățile umane, zimbrul și-a făcut recent revenirea pe scena europeană, iar în 2012 România a devenit una din cele nouă țări în care imensul animal poate fi găsit în sălbăticie.

Trecând înapoi la castor, trebuie menționat că avantajele enumerate mai sus nu există doar la nivel teoretic. Un grup de cercetători din Marea Britanie, o altă țară în care castorul a fost reintrodus relativ recent, a studiat efectul speciei asupra mediului înconjurător în zone rurale din Regatul Unit pe o perioadă de cinci ani, iar rezultatele au fost clare: Prezența castorilor, cu baraje obligatorii, reprezintă un element pozitiv atât pentru celelalte specii din zonele unde au ajuns, cât și pentru unele așezări umane, cărora le-a fost redus riscul de inundații. Au existat anumite probleme restrânse pentru unii fermieri locali și proprietari de locuințe, dar care au putut fi gestionate cu abordarea corectă.

În final, poate castorul eurasiatic nu se ridică la nivelul de faimă al vărului său american și poate că este o bătaie de cap pentru om, dar faptul că a scăpat ca prin urechile acului de la dispariție rămâne un mic motiv de bucurie și o victorie pentru natura României și cea a Europei.