În Ucraina, cu toții purtăm o durere fantomă

• Un articol apărut în revista Prospect semnat de dr. Olesya Khromeichuk, directoarea Institutului Ucrainean din Londra

Jurnaliștii îmi cer adesea să ofer un „unghi uman” asupra războiului. Dar când agresiunea Rusiei a atins fiecare aspect al vieții noastre, ce parte a poveștii noastre este altceva decât umană?

„Să aveți o zi frumoasă și liniștită”, spune o femeie într-un mic magazin de la colț. Magazinul este înțesat cu o colecție eclectică de articole: de la șervețele și sticle de șampon la dulciuri și jucării. Un tanc în miniatură și un lansator de rachete se află în mod proeminent deasupra unui mic morman de camioane de plastic pentru copii. Pe ambalaj scrie cu litere mari: „gata de atac”. Cer mai multe lumânări, plătesc și îl aud pe vânzător cum îmi urează o zi liniștită în timp ce plec.

Pacea este greu de găsit într-o țară care se află în al zecelea an de când se apără de agresiunea rusă. Dar există un loc în care găsesc liniștea perfectă, și acela este locul spre care mă îndrept de la magazinul din colț.

Cimitirul Lîhakiv din orașul Lviv poate povesti istoria complexă a acestei părți a Ucrainei. Tot ce trebuie să faceți este să vă plimbați pe cărările dintre morminte. Vechi pietre funerare austriece, invadate de iederă, se ridică elegant în dărăpănarea lor. Mormintele atent restaurate ale demnitarilor polonezi se mândresc cu panglici roșii și albe. Câteva pietre funerare fără cruce stau deasupra rămășițelor trupelor și oficialilor sovietici care au invadat aceste pământuri pe vremea când făceau parte din Polonia, în prima jumătate a secolului XX. Una dintre ele aparține unui „bolșevic care a murit eliberând popoarele din vestul Ucrainei de stăpânii lor polonezi”, potrivit epitafului. O legendă locală surprinde sosirea sovieticilor în 1939 prin cuvintele unui compozitor din Lviv: „Am fost eliberați și nu avem ce face”.

Recenta tentativă de „eliberare” impusă poporului ucrainean a dus la o extindere a Cimitirului Lîhakiv. De la invazia pe scară largă a Rusiei, partea militară a devenit prea plină pentru a putea încadra noii morți de război. Depășirea este acum găzduită în secțiunea adiacentă. Ultima dată când am vizitat-o, în septembrie 2022, am numărat aproximativ 100 de morminte noi. De data aceasta, sunt întâmpinat de o mare de albastru și galben, care acoperă acum jumătate din câmpul mare. Fiecare mormânt proaspăt are lângă el un steag ucrainean. Sunt cel puțin de două ori mai multe decât cele pe care le-am văzut în septembrie. Se pare că ucrainenii preferă să moară decât să fie din nou „eliberați” de ocupanți. Spre deosebire de 1939, de data aceasta poate fi ajutat, dar costul crește în fiecare zi.

Mă plimb printre rânduri printre steaguri, privesc fotografiile morților și citesc inscripțiile. Atât de mulți dintre ei abia intraseră la vârsta adultă înainte ca rușii să le scurteze viața. Ici și colo sunt trupuri vii. Un părinte, un camarad soldat, un frate sau o soră, un partener. Cu toții adoptă aceeași poziție: brațele încrucișate în jurul stomacului, coloana vertebrală încovoiată, capul aplecat în jos. Unii se balansează ușor, alții sunt rigizi ca piatra. Acestea sunt trupuri îndurerate. Durerea este fantomă: ceea ce doare există doar în memorie. Corpul viu de deasupra mormântului adoptă durerea pe care corpul aflat la doi metri sub el nu o mai poate simți.

Cunosc îndeaproape această durere fantomă. Propriul meu corp a fost un recipient pentru ea timp de mai bine de șase ani, deși a mea se atenuează oarecum lângă mormântul fratelui meu. El este unul dintre cei norocoși: este înmormântat în partea principală a panteonului militar din interiorul vechiului cimitir și nu în câmpul nou aglomerat. Există o bancă în apropiere, iar eu vin și mă așez aici pentru a-mi recăpăta liniștea, pentru a-mi aduna gândurile și pentru a începe să dau un sens violenței fără sens impuse de Rusia asupra țării mele.

Din februarie 2022, restul lumii a descoperit că Ucraina există

De când fratele meu a fost ucis în acțiune în 2017, s-au schimbat atât de multe. Rusia și-a escaladat „eliberarea”. Luptă nu doar împotriva armatei, ci și terorizează civilii, vizând spitale, școli și case de familie obișnuite, în timp ce locuitorii lor prind un somn între sirenele de raid aerian. A lăsat zone vaste nelocuibile, rase la pământ orașe și localități, transformând ceea ce a fost cândva un loc într-un teritoriu post-apocaliptic. Sate după sate stau pustii; pădurile, pline de mine, sunt abandonate; câmpurile sunt rănite de explozii și acoperite de cratere deschise în loc de culturi. Aceste locuri au fost eliberate de viață de către ruși, iar recuperarea va dura ani de zile, deminarea va dura decenii, iar iertarea va dura generații, dacă va veni vreodată.

Un alt lucru care s-a schimbat, mai ales din februarie 2022, este că restul lumii a descoperit că Ucraina există. Este ciudat să începem să existăm pentru unii exact în momentul în care alții fac tot ce pot pentru a se asigura că încetăm să mai existăm. Cu toate acestea, pentru a continua să existe, nu este suficient să fi fost descoperită. Trebuie să reamintești în mod constant lumii că viața țării tale contează și că, prin urmare, are nevoie de sprijin militar, politic și financiar. Are nevoie de o solidaritate internațională de nezdruncinat. Ucrainenii își apără dreptul la existență de peste nouă ani (asta dacă nu punem la socoteală încercările imperialiste anterioare de a înghiți această națiune de-a lungul secolelor). Ei nu vor obosi niciodată să lupte pentru viața lor.

Dar restul lumii începe să se plictisească de război după un an în care l-a urmărit la știri. Jurnaliștii trebuie să își mențină cumva publicul captivat. O modalitate de a face acest lucru este de a spune povești umane identificabile.

În ultimele 14 luni, mi s-a cerut de multe ori în mass-media și în discuții publice să ofer un „unghi uman” al războiului din Rusia. Pe lângă sentimentul de frustrare de a fi încadrată în categoria „femeie îndurerată”, mă întreb și ce parte a războiului consideră acești oameni că nu este umană. Tranșeele în care soldații, acoperiți de noroi de primăvară, își înving plictiseala și frica citind cărți de istorie sau răsfoind rețelele de socializare? Sălile de război în care înalți oficiali iau decizii privind strategia, știind foarte bine costul uman al alegerilor lor? Gările în care cuplurile își spun adio, la fel de cutremurătoare ca orice explozie? Cimitirele în care morții de război își găsesc pacea eternă, iar cei vii dobândesc durerea eternă? Întrebarea este de neînțeles pentru mine, deoarece unghiul uman se regăsește în toate aspectele unui război care a tulburat toate aspectele vieții. Îl văd în fiecare întâlnire și îl aud în fiecare conversație pe care o am când mă întorc în Ucraina.

Vorbind cu unchiul meu, îl întreb cum se descurcă nepotul său după ce tatăl său a plecat pe front.

„Se descurcă foarte bine. Are o imaginație excelentă”, spune unchiul meu. „Când nu construiește baricade din scaune, trage în inamic din spatele canapelei”.

Pentru o clipă, mă întreb dacă nu cumva ar fi trebuit să-i cumpăr băiatului jucăria „gata de atac” drept cadou. Dar există deja atât de mult război în copilăria lui, încât nu are nevoie de un tanc de plastic cu care să se joace. Își vrea tatăl înapoi, iar pentru asta e nevoie de tancuri adevărate. O mulțime de tancuri.

„Jumătate din agenda mea telefonică este goală acum. Numerele aparțin unor oameni care nu mai trăiesc”, spune un prieten care la rândul său servește în forțele armate. „Nici măcar nu mai salvez numerele nimănui. Nu mai vreau încă o intrare care să nu răspundă”.

Nu am nimic de spus la asta. Așa că ne bem ceaiul și ne uităm la copii cum se joacă. El este în concediu; este o ocazie rară pentru el să îi vadă. Fiul său mai mic aleargă spre el și îi ia șapca militară. „Pot să mi-o pun pe cap, tati, te rog?”, strigă el entuziasmat. „Vreau să fiu soldat ca tine”.

Prietenul meu îl lasă pe băiatul său să își pună șapca militară și căpșorul dispare în țesătura kaki. Mă rog ca acest copil și colegii lui să simtă cât mai puțin din durerea fantomă pe măsură ce devin adulți.

În timp ce mă întorc la mormântul fratelui meu și mă gândesc cum să termin această lucrare, îmi dau seama că nu vreau să renunț la durerea mea fantomă. Aceasta îmi amintește cine sunt. Și această înțelegere de sine este cea care îi susține pe ucraineni în acest război și care le va asigura victoria.

Soarele strălucește, este o zi minunată. Dacă ar fi și liniștită.