În urmă cu 200 de ani, pe 21 martie 1821, Tudor Vladimirescu a intrat în Bucureşti, în fruntea oastei de panduri

Dezavuarea de către Rusia şi accentuarea caracterului social al mişcării au provocat fuga peste graniţă, în Transilvania, a unei mari părţi a boierimii din Ţara Românească. Potrivit lucrării „Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în ţările româneşti” a istoricului Andrei Oţetea (publicată de Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice, Bucureşti, 1945), Tudor a luat oficial cunoştinţă de dezavuarea mişcării sale de către ţarul Alexandru la 18 sau 19 martie 1821, printr-un pitac al marelui vistier Alexandru Filipescu, însoţit de o notă a consulului rus Pini.

La 20 martie 1821, în preziua intrării în Bucureşti, Tudor a dat o a treia proclamaţie, făcând un apel direct la solidaritatea tuturor locuitorilor ţării, indiferent de condiţia lor socială, pentru a lucra „cu toţii dimpreună obşteasca fericire, făr de care norocire în parte nu poate fi (…) Să ne unim dar cu toţii, mici şi mari, şi ca nişte fraţi, fii ai uneia maici, să lucrăm cu toţii împreună, fieştecare după destoinicia sa, câştigarea şi naşterea a doua a dreptăţilor noastre” („Istoria militară a poporului român”, Editura Militară, Bucureşti, 1987).

La 21 martie 1821, oastea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu a intrat în Bucureşti.

„În ziua de 21 martie/2 aprilie 1821, călare, având în dreapta un preot şi în stânga pe Dimitrie Macedonschi, înaintea sa fiind purtat steagul larg desfăşurat şi el ducând o pâine mare albă, semn al belşugului pe care intenţiona să-l dea ţării, Vladimirescu a intrat în Bucureşti, în fruntea pandurilor, pe Podul Calicilor (actuala Cale a Rahovei). Reşedinţa şi-a ales-o în casele Zoiţei Brâncoveanu, sub Dealul Mitropoliei. Două zile mai târziu, acordul cu boierii rămaşi în oraş a fost perfectat, în zilele în care dezavuarea lui Ipsilanti devenise un fapt cert. Cancelarului Consulatului general habsburgic, slugerul Tudor îi declara tot în acele zile că nu voia să zădărnicească „planuri secrete ale unei mari puteri” – aluzia la Rusia fiind evidentă – dar că, totodată, îl somase pe Ipsilanti să prezinte dovada sprijinirii sale de către Rusia, deoarece nu era dispus „să verse sângele valahilor pentru Grecia” „, se arată în ampla lucrare „Istoria românilor”, apărut sub egida Academiei Române, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Stabilindu-şi cartierul general în casele brâncoveneşti de lângă Mitropolie, preluând în scurtă vreme controlul principalelor puncte şi obiective întărite din oraş şi evitând pe cât posibil complicaţiile cu forţele lui bimbaşa Sava, fidele Eteriei, Tudor Vladimirescu s-a străduit să realizeze de la început o colaborare cu boierii din Divanul ţării, indică lucrarea „Istoria militară a poporului român” (Editura Militară, Bucureşti, 1987). Tratativele s-au încheiat repede, la 23 martie 1821, prin semnarea „Cărţii de adeverire” dată de boieri slugerului Tudor Vladimirescu. Astfel, se instituia un regim politic nou, în cadrul căruia acţiona o dualitate a puterii: pe de o parte, a lui Tudor, reprezentantul „Adunării norodului” – al oastei revoluţionare devenită acum o instituţie politico-militară -, deţinând conducerea şi iniţiativa într-o serie de probleme principale, inclusiv de politică externă, pe de altă parte, autoritatea reprezentată de „vremelniceasca ocârmuire”, cu atribuţii politice şi administrative – definite în linii generale prin „jurământul lui Tudor”, din aceeaşi zi de 23 martie 1821.

Prin „Cartea de adeverire” semnată de boieri la 23 martie, aceştia declarau că „pornirea dumnealui slugerului Theodor Vladimirescu nu este rea şi vătămătoare, nici în parte fieştecăruia, nici patriei, ci folositoare şi izbăvitoare şi norodului spre uşurinţă” şi se angajau „a nu cugeta împotriva vieţei şi a cinstei” sale. La rândul său, slugerul făgăduia să nu „cugete” împotriva vieţii, „cinstei” şi – în plus – a averii boierilor „patrioţi”, să ceară „toate trebuincioasele oştirilor a se împlini prin poruncile acestei stăpâniri” – deci conlucrare în administraţie cu reprezentanţii acestor boeiri -, să ia măsuri „spre încetarea pagubelor şi a răutăţilor ce au cercat drumeţii şi alţii” şi să determine poporul „a da toată supunerea şi ascultarea la stăpânirea ţării”. („Istoria românilor”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003).

Despre împrejurările intrării în Bucureşti a lui Tudor Vladimirescu scrie şi istoricul Florin Constantiniu în cartea sa ”O istorie sinceră a poporului român” (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002): „Tudor, rămas acum singur, avea – deşi în alte condiţii decât cele imaginate la începutul acţiunii sale – o totală libertate de acţiune. El a intrat în Bucureşti (21 martie) şi, pentru a păstra continuitatea politică şi cadrul legal, ambele necesare, din momentul spulberării speranţei în „umbrela protectoare” a Rusiei, a încheiat o înţelegere cu boierii rămaşi – între care figura cea mai proeminentă era marele vistier Alexandru Filipescu-Vulpe -, lăsându-le lor aparenţa puterii. După câteva zile, Tudor s-a întâlnit cu Alexandru Ipsilanti, dar cei doi conducători, aflaţi acum cu totul în afara scenariului iniţial, nu s-au putut pune de acord decât asupra unei delimitări teritoriale a autorităţii lor: zona de sub munte din Muntenia intra sub controlul eteriştilor, Oltenia şi judeţele din câmpia munteană sub acela al lui Tudor”.

La rândul său, istoricul Vlad Georgescu (1937-1988) remarcă în cartea „Istoria românilor de la origini până în zilele noastre” (reeditată de Editura Humanitas, Bucureşti, 1992): „Lăsaţi singuri, Tudor şi Ipsilanti şi-au măcinat repede puţina încredere pe care o avuseseră unul în altul; românii se aliaseră cu eteriştii cu condiţia ca aceştia să treacă spre Grecia, un plan care acum nu se mai putea înfăptui. Rămas în ţară, Ipsilanti şi-a instaurat conducerea asupra părţii de nord-est a principatului, venind astfel în conflict cu pământenii care nu înţelegeau să scape de fanarioţi doar pentru a cădea sub cârmuirea eteristă”.

Sursa: Agerpres