În urma dictatorului / Ce se petrece după prăbușirea inevitabilă a unui regim personal (The Financial Times)

Filmul „Moartea lui Stalin” (2017) începe cu dictatorul prăbușit în stare de inconștiență pe podea, în urma unui infarct. Subalternii lui, Hrușciov și Malenkov, precum și șeful poliției secrete Beria, sunt terifiați până și în fața psihopatului devenit neputincios. Se ceartă între ei dacă să cheme un medic sau nu. Malenkov trage de timp: „În calitate de Secretar General interimar, cred că, ăăă, ar trebui să decidă Comitetul”. Hrușciov protestează: „Da, dar Secretarul nostru General adevărat zace în halul ăsta! Adică… Eu cred că ne spune «Aduceți-mi un medic, acum».” Malenkov n-ar prea vrea: „Cred că, ăăă, ar trebui să așteptăm până avem cvorum”. „Cvorum?!”, exclamă Hrușciov. „În camera asta suntem doar 75% în stare de conștiență.” În cele din urmă nu e adus la timp vreun medic competent, iar Stalin sucombă la vârsta de 74 de ani, scrie Financial Times, citat de Rador.

O versiune reală a acestei scene, chiar dacă mai puțin amuzantă, s-ar putea derula în următorii ani în câteva dintre cele mai populate țări ale lumii. O temă a vremurilor noastre este ascensiunea „regimului personal”, în care voința unui individ cântărește mai greu decât orice ideologie. Indivizii în cauză devin acum tot mai bătrâni. Vladimir Putin, Xi Jinping, Narendra Modi și Recep Tayyip Erdoğan s-au născut toți între 1950 și 1954, ceea ce înseamnă că se apropie acum de vârsta morții lui Stalin. Noul președinte al Indoneziei, Prabowo Subianto, e născut în 1951 și se încadrează în același tipar de dictator. Donald Trump, posibilul viitor președinte american, are un stil personal de conducere („Numai eu pot s-o rezolv”) și e chiar și mai bătrân. Pe măsură ce acești conducători se apropie de moarte, probabilitatea favorizează chiar și mai mult haos și impredictibilitate, dar totuși și speranța de mai bine.

Cam de la moartea lui Stalin în 1953 și până prin 1990 regimurile personale au fost mai rare. În statele comuniste post-staliniste rareori a contat cu adevărat cine le conducea. Puterea o dețineau niște comitete de bărbați grizonați. Când secretarul general murea, îi venea rândul următorului aparatcic. Însă după căderea comunismului regimurile conduse de comitete s-au împuținat. Printre puținii supraviețuitori se numără partidul comunist din Cuba și clericii din Iran.

Mai obișnuite în zilele noastre sunt regimurile „sultanale” conduse de președinți pe viață atotputernici. Termenul i se poate aplica foarte bine putinismului, însă într-o anumită măsură și Chinei bazate anterior pe comitet, acolo unde Xi ocupă cele mai importante trei funcții ale regimului. Așadar, ce se întâmplă când sultanul se apropie de moarte?

În primul rând i se îngustează orizontul temporal. Un conducător îmbătrânit e obligat să acționeze rapid pentru a-și asigura moștenirea. Probabil că nu e o coincidență că Putin a invadat Ucraina după ce se spune că ar fi început să frecventeze oncologii. Cel mai nou biograf al lui Xi, Michael Sheridan, apreciază că președintele Chinei și-a acordat sieși un interval de cinci ani pentru a cuceri Taiwanul.

Lucrurile devin chiar și mai periculoase atunci când judecata unicului decident se perimează odată cu vârsta, cum e cazul declinului cognitiv vizibil la Trump. Unii conducători nu mai sunt apți să fie angajați pe post de contabil, dar cu toate acestea au acces la butonul nuclear. Obsesiile lor politice se vor fi coagulat în mod tipic cu eoni în urmă. Putin e ocupat să repare colapsul URSS-ului, în vreme ce coșmarul formator al lui Xi e haotica Revoluție Culturală a anilor ’60. Acești oameni nu pot fi motivați de chestiuni precum, de pildă, schimbarea climei ori inteligența artificială.

Impredictibilitatea e cu atât mai mare atunci când potentatul nu are vreun succesor vizibil. Numai în statele slabe și ceva mai tinere – Coreea de Nord, Turkmenistan – își poate crea un autocrat o monarhie ereditară de facto. În Rusia și Turcia există deja diverși pretendenți manevrând pentru a obține puterea. Iar premiul i-ar putea reveni celui mai rapid. În dictaturile personale, scrie Sarah Hummel de la Harvard, „tentativele de lovituri de palat și debarcările informale devin cu atât mai probabile cu cât conducătorii sunt mai bătrâni și moartea lor devine iminentă”.

Unele regimuri de acest fel pot să se încheie pur și simplu odată cu viața conducătorului, așa cum decesul regimului spaniol al generalului Franco a survenit odată cu moartea lui în 1975. După ce a analizat o „mostră globală de dictaturi din perioada 1946-2008”, Anne Meng de la Universitatea din Virginia a constatat că „cele mai multe partide aflate la putere sunt incapabile să supraviețuiască morții sau plecării conducătorului fondator”. Chiar și atunci când dictatorii conduc teoretic „regimuri monopartite”, acela partide s-au dovedit adesea a fi simple vehicule personale.

Regimurile cu cele mai bune șanse de supraviețuire sunt cele bazate pe mari organizații de masă, afirmă Ora John Reuter de la Universitatea din Wisconsin. BJP-ul lui Modi, AKP-ul lui Erdoğan sau Partidul Comunist al lui Xi îndeplinesc acest criteriu. Însă Putin și Trump abia dacă au organizații locale la firul ierbii, ceea ce înseamnă că e foarte posibil ca regimul lui Putin și mișcarea lui Trump să dispară odată cu ei.

Aici trebuie făcută o precizare. E posibil ca urmașii lui Trump să beneficieze politic vreme de decenii de pe urma numelui lor de familie, tot așa cum s-a întâmplat cu copiii altor conducători personali, care au ajuns la un moment dat să-și înființeze propriile regimuri personale, precum președintele filipinez Bongbong Marcos sau recent debarcata Sheikh Hasina în Bangladesh.

Uneori se întâmplă ca odată cu regimul personal să intre în colaps și statul, precum Venezuela la moartea lui Hugo Chávez. Însă există și motive de speranță. După cum s-a întâmplat și cu Stalin, ce urmează după un dictator e adesea întrucâtva mai puțin groaznic.