Încă o mărturie cutremurătoare despre ce au văzut jurnaliștii în cele 43 de minute de filmări needitate cu atacul Hamas prezentate de armata insraeliană:  Fragmentul care m-a afectat cel mai tare a fost doar un apel telefonic, un terorist și-a sunat familia din Gaza

În după-amiaza aceasta, la o bază militară situată la nord de Tel Aviv, armata israeliană (IDF) a organizat o proiecție macabră: 43 de minute de filmări needitate cu atacul Hamas din 7 octombrie. Au fost invitați jurnaliști, dar fără camere. Hamas a avut abordarea opusă, documentându-și atacul din belșug cu camere de corp și de telefon. Unele dintre clipuri circulă deja pe rețelele sociale, în variante trunchiate și cenzurate care se opresc chiar înainte de decapitări și alte omoruri. După ce le-am văzut deopotrivă în varianta brută și cea editată, pot spune că susțin decizia de fi cenzurate. Cu siguranță îmi doresc să nu mai văd niciodată acele imagini necenzurate, scrie The Atlantic, citată de Rador Radio România.

A fost, după cum s-a exprimat generalul maior Mickey Edelstein al IDF după proiecție, „un film foarte trist”. Bărbați, femei și copii sunt împușcați, aruncați în aer, vânați, torturați, arși și în general uciși în orice manieră oribilă pe care v-o puteți imagina, plus câteva pe care s-ar putea să nu vi le puteți imagina. Teroriștii înconjoară un bărbat tailandez pe care îl împușcaseră în abdomen și se ceartă între ei ce să-i mai facă. (În Israel trăiesc vreo 30.000 de tailandezi, majoritatea lucrând în agricultură.) „Dă-mi un cuțit!”, strigă un terorist Hamas. Dar se răzgândește, apucă un furtun de grădină și-l izbește cu putere pe om peste gât. Din nou și din nou și din nou.

Auditoriul icnește. Aud pe cineva reacționând similar la altă scenă, de data aceasta un tată și cei doi fii mici ai săi, surprinși în pijamale. Un terorist aruncă o grenadă în ascunzătoarea lor și tatăl e ucis. Băieții sunt plini de sânge și unul pare să-și fi pierdut un ochi. Se duc în bucătărie și plâng strigându-și mama. Unul dintre băieți urlă „De ce mai trăiesc?” și „Tati, tati!” Celălalt spune: „Cred că vom muri.”

Teroristul care le-a ucis tatăl intră în cadru și, în timp ce ei plâng, le jefuiește frigiderul. „Apă, apă”, spune el. Purtătorul de cuvânt nu a știut să ne spună dacă băieții au supraviețuit.

Clipurile demonstrează un sadism pur, prădalnic; nici un efort de a-i cruța pe cei care nu reprezintă vreun pericol; și o dorință de a ucide aproape la fel de mare ca dorința de a desfigura cadavrele victimelor. Sunt mai multe clipuri în care ucigașii Hamas trag gloanțe în capetele unor oameni deja morți. Ei numără cadavrele, și nu se grăbesc; apoi le mai împușcă o dată. Unele clipuri, pe care nu le mai văzusem, arată pur și simplu victime cuprinse de teroare, așteptând să fie omorâte sau acoperite cu bucățele din trupurile prietenilor ori rudelor, încărcate în camionete și duse în Gaza ca ostatici. Filmări cu violuri nu au fost, deși au fost cu femei tinere ghemuindu-se de spaimă în timp ce erau executate de teroriști cu o atitudine destinsă.

Edelstein ne-a spus că IDF a optat să ne arate filmările din necesitate. Nu se întâmplă în fiecare zi ca IDF să-ți arate filmări reale cu evrei torturați și omorâți. (Inițial proiecția ar fi trebuit să aibă loc într-un cinematograf, dar ar fi fost și mai rău.) „Ceea ce v-am arătat”, a spus Edelstein încercând să-și găsească cuvintele, „ar trebui să știți”. Ne-a spus că nu poate pricepe cum unii jurnaliști pot prezenta IDF ca fiind comparabilă cu Hamas. Aceste filmări infirmă acea falsă echivalență.

„Noi nu căutăm copiii ca să-i ucidem”, a spus el. „Trebuie să vă arătăm și vouă pentru ca nimeni să nu-și facă ideea că unul e la fel cu celălalt.”

Pentru mine, cel mai dificil segment nu a fost unul vizual. De exemplu clipul cu tatăl și fiii vânați în pijamale era impresionant și pentru că arăta o relație între părinte și copii. Fragmentul care m-a afectat cel mai tare a fost doar un apel telefonic – un terorist și-a sunat familia din Gaza. Îi spune tatălui că îl sună de pe telefonul unei evreice. (Telefonul a înregistrat automat apelul.) Îi spune tatălui că fiul lui e acum un „erou” și că „am omorât 10 evrei cu propriile mele mâini”. Îi spune familiei sale, cam de vreo 10 ori, să deschidă WhatsApp pe telefonul lui pentru că le-a trimis fotografii ca să dovedească ce a făcut. „Dă-mi-o pe mama!”, spune el. „Fiul tău e un erou!”

Dar, ce am observat, părinții lui nu sunt deloc la fel de entuziasmați ca el. Cred că mama spune la un moment dat „lăudat fie Dumnezeu”, fie ca laudă pentru crimele fiului, fie ca pur reflex, fiindcă a rămas fără cuvinte pentru faptele abominabile ale propriului copil. Ei nu-i impută ce a făcut; nu-l ceartă. Îi spun să se întoarcă în Gaza. Se tem pentru viața lui. El le spune, printre rundele de „Dumnezeu e mare!”, că țelul lui e „victoria sau martiriul” – de unde părinții vor fi înțeles că nu se va mai întoarce acasă niciodată. Dat fiind că ei nu i-au mai răspuns nimic, mă întreb dacă vor fi înțeles și că, chiar de s-ar fi întors acasă, ar fi făcut-o precum o creatură dezgustătoare și decăzută – și poate ar fi fost mai bine să nu se mai întoarcă niciodată.

Sursa: The Atlantic/ Rador Radio România/ Traducere: Andrei Suba