Ingredientele folosite pentru mumificare în Egiptul Antic proveneau din regiuni îndepărtate, inclusiv din Asia de Sud-Est

Egiptenii antici utilizau numeroase ingrediente exotice – unele importate se pare chiar din îndepărtata Asie de Sud-Est – pentru a-şi mumifica morţii, a scos la iveală o nouă analiză a recipientelor dezgropate la un atelier de îmbălsămare cu o vechime de peste 2.500 de ani, informează Reuters, citată de Agerpres.

Cercetătorii au dezvăluit miercuri rezultatele analizelor biochimice a 31 de recipiente ceramice care au conţinut odinioară substanţe folosite la îmbălsămare, descoperite în bogatul sit arheologic Saqqara, în apropiere de Cairo, descifrând astfel chimia practicilor de mumificare folosite de milenii în scopul pregătirii morţilor egipteni pentru viaţa de apoi.

Pentru vechii egipteni, conservarea trupului după moarte era crucială pentru garantarea unei existenţe demne în viaţa de apoi. Diverse substanţe, dintre care circa 12 au fost identificate în cadrul studiului, erau utilizate pentru conservarea ţesutului uman, precum şi pentru prevenirea mirosului de descompunere – cu mult timp înaintea oricăror cunoştinţe despre microbiologie – înaintea înfăşurării trupului.

În ultimele două secole, oamenii de ştiinţă au speculat doar referitor la ingredientele folosite la îmbălsămare şi menţionate în textele antice. Acest atelier însă, descoperit în 2016 de arheologul Ramadan Hussein, decedat în 2022, în apropierea vestigiilor vechii piramide Unas şi a piramidei în trepte Djoser, conţinea cupe şi recipiente sub formă de bol etichetate cu denumirile antice ale substanţelor pe care le conţineau, iar câteodată cu instrucţiuni precum ”a se pune pe cap”.

Cercetătorii au analizat reziduurile chimice din recipiente.

”Majoritatea substanţelor proveneau din afara Egiptului”, a spus arheologul Philipp Stockhammer, de la Universitatea Ludwig Maximilian din Munchen, Germania, autorul principal al studiului publicat în revista Nature.

Multe proveneau din regiunea Mediteraneeană, cum ar fi uleiul de cedru, de ienupăr şi de chiparos, precum şi catran, bitum şi ulei de măsline. Dar o adevărată surpriză a reprezentat-o prezenţa substanţelor provenite se pare din păduri din Asia de Sud-Est, la o distanţă de mii de kilometri. Mai foloseau răşină de damar, copac care creşte doar în Asia de Sud-Est tropicală, răşină de la arborele de elemi, care provenea din Asia de Sud-Est sau Africa tropicală.

”Este un indicator al faptului că aceste răşini erau tranzacţionate de la distanţe foarte mari şi că mumificarea în Egipt a fost cumva un factor determinant către o globalizare timpurie şi un comerţ global”, a spus Stockhammer.

”Îmbălsămarea era realizată într-o manieră bine organizată, instituţională”, a spus biochimistul şi coautorul studiului Mahmoud Bahgat, de la Centrul naţional pentru Cercetare din Cairo.

Atelierul subteran de îmbălsămare era accesibil printr-un puţ cu o adâncime de 12 metri. Datează din timpul celei de-a 26-a dinastii egiptene, denumită şi Perioada Saită, din perioada 664-525 î.e.n, într-o vreme când se manifesta influenţa regională asiriană şi persană şi o descreştere a puterii egiptene. Se întâmpla la circa două milenii după construirea piramidelor din Giza, în timpul Vechiului Regat Egiptean, şi la şase secole după ce faraonul Tutankhamon – a cărui mumie şi obiecte funerare fabuloase au fost descoperite în 1922 – a domnit în perioada Noului Regat Egiptean.

”S-au făcut nenumărate cercetări despre îmbălsămarea egipteană, dar lipsa noastră de informaţii în ceea ce priveşte substanţele desemnate prin diferite denumiri, precum şi lipsa oricăror descrieri practice au împiedicat o înţelegere mai profundă”, a spus coautorul studiului Maxime Rageot, specialist în arheologie biomoleculară la Universitatea din Tübingen, Germania. ”Acum, putem oferi răspunsuri”.

O substanţă folosită la îmbălsămare denumită ”antiu” în textele antice a fost tradusă timp îndelungat prin tămâie sau mir. Studiul a scos la iveală că este vorba despre un amestec de ulei de cedru, ulei de ienupăr şi de chiparos, precum şi grăsimi animale.

Trei reţete, cu ingrediente precum răşină de elemi, răşină de fistic, produse derivate din ienupăr sau chiparos şi ceară de albine, au fost identificate pentru îmbălsămarea capului. Alte reţete erau folosite pentru catifelarea pielii sau curăţarea trupului.

”Ştiau cum să selecteze şi să combine substanţe antimicrobiale care permiteau conservarea perfectă a pielii”, a spus Stockhammer.

”Mai sunt încă secrete de descoperit. Cu ajutorul noilor tehnologii, este posibilă punerea într-o nouă lumină a anumitor aspecte, nu doar prin folosirea noilor descoperiri cum sunt recipientele de la Saqqara, dar şi folosind obiecte depozitate în muzee sau colecţii”, a adăugat Susanne Beck, egiptolog la Universitatea din Tübingen şi coautoare a studiului.