INTERVIU Cum ajunge victima unui viol să se întoarcă la abuzator? Dr Anca Panfil, psihiatru specializat în psihotraumă: Când se întâmplă ceva groaznic, e mult mai ușor să gândim “E vina mea” / Cum să-ți crești copilul pentru a nu deveni victima unui agresor sexual

Victima unui abuz profund poate ajunge să creadă că se află într-o relație benefică cu abuzatorul său și poate alege să se întoarcă la acesta, prin crearea unei relații de atașament, a explicat, într-un interviu acordat G4Media, dr Anca Panfil, medic primar psihiatru și psihoterapeut sistemic specializat în psihotraumă. “Ca mecanism intern, când se întâmplă ceva groaznic, e mult mai ușor pentru creierul nostru, pentru noi, pentru structura noastră internă, să gândim “E vina mea”, afirmă Anca Panfil, medic primar la Spitalul Clinic Județean de Urgență „Pius Brînzeu” Timișoara. 

Principalele idei ale interviului, pe scurt:

• Victima este confuză, nu știe în principiu dacă este vina ei că evenimentul traumatic s-a întâmplat, sau este vina abuzatorului
• Majoritatea oamenilor se gândesc că redevii cine ai fost înainte de traumă. Ei bine, asta nu se mai poate, devii o altă persoană care reușește să înțeleagă ce i s-a întâmplat, să înțeleagă mecanismele care au rezultate în urma întâmplării groaznice și să construiască în jurul acelei noi persoane
• Când vorbim de cel mai sever nivel, și anume o persoană cu traumă complexă, cu traumă relațională, cu traumă repetitivă, șansele de recuperare scad, dar nu sunt  zero
• În momentul în care creierul percepe că este în pericol imediat va intra în starea de fight/flight, adică de luptă sau fugi
• Abuzatorul este singurul responsabil pentru actul de violență sexuală. Victima nu poate să fie responsabilă pentru faptele comise
• Cea mai bună metodă să nu creăm noi abuzatori este să le oferim copiilor baze sigure de unde să pornească, baze de atașament, bază de autenticitate, spațiu să devină și înșiși și puterea să spună NU anturajului.

Citește și:

• Jurnalista Adina Florea îl acuză pe ziaristul Răzvan Băltărețu de viol: “M-a violat în iulie 2015. Aveam 20 de ani. Viața mea nu a mai fost niciodată la fel” / Ziaristul neagă acuzațiile și susține că ar fi avut o „relație neoficială”

Interviul integral, mai jos:

G4Media: Care este mecanismul psihologic prin care victima unui viol poate ajunge ulterior să aibă relații sexuale consimțite cu violatorul său?

Dr Anca Panfil: O întrebare foarte complicată, dar e interesant, nu, cum victima poate să aleagă să se întoarcă la abuzatorul său și vedem asta și probabil știm toți, din experiențe personale, că am cunoscut măcar o persoană care e victimă a abuzului fizic și care alege să rămână cu un partener abuzator sau cu un tată abuzator sau cu cineva apropiat abuzator și nu înțelegem cum se întoarce acolo. La fel este și pentru victimele abuzului sexual. Într-un fel se crează o relație de atașament acolo atunci când trauma este suficient de profundă, când trauma este complexă, atunci ea merge până la structurile noastre interne, până la nivelul atașamentului, și se crează o confuzie. Victima este confuză, nu știe în principiu dacă este vina ei că evenimentul traumatic s-a întâmplat, este vina abuzatorului iar în pericol este partea aceasta de atașament. Prin confuzia aceasta și prin mecanisme interne prin care creierul este modificat – sunt modificări funcționale la nivelul creierului după expunerea la traumă – victima poate crede că este într-o relație plăcută, într-o relație benefică cu abuzatorul și alege să se întoarcă. Cam acesta este răspunsul pe scurt la întrebarea dvs, de ce se întoarce o victimă la abuzatorul ei.

Nu este numai în cazul traumei sexuale mecanismul acesta, ci în principiu în orice fel de abuz cu o persoană de atașament, fie că este un prieten apropiat, fie că este un membru al familiei, probabil că victima necesită lucru cu sine ca să poată să diferențieze evenimentul traumatic, să-l vadă așa cum este, să înțeleagă ce s-a întâmplat în cazul acelui eveniment și să împartă, dacă vreți, vina, să înțeleagă că nu este până la urmă vina ei, a victimei, și că abuzatorul are această parte în care conduce evenimentul, lucru pe care adesea victima nu-l înțelege. Ca mecanism intern, e mai ușor să înțelegi, când se întâmplă ceva groaznic, e mult mai ușor pentru creierul nostru, pentru noi, pentru structura noastră internă, să gândim “E vina mea”. De ce? Acest lucru ne oferă un fel de control – dacă e vina mea, eu pot să lucrez cu mine și pot să repar lucrurile astfel încât să nu mai fiu niciodată într-un astfel de pericol. Dacă înțeleg că este vina abuzatorului, atunci înțeleg că nu am niciun control, înțeleg că sunt într-un pericol potențial viitor și asta poate crea foarte mult haos intern. De aceea, de multe ori victima adoptă poziția aceasta – “E vina mea”.

G4Media: Există factori care pot declasă o trezire din astfel de relații abuzive?

Dr Anca Panfil: Sunt foarte mulți factori, din fericire nu este nimeni fără speranță, și chiar și din relații cronice, relații abuzive de zeci de ani, victimele au șansa să conștientizeze la un moment dat că lucrul acesta nu este benefic pentru mine și să iasă de acolo. Lucrăm adesea în cabinet cu persoane cu ongoing trauma, o traumă care este prezentă în viața victimei în prezent, care nu este undeva în trecut ci se află în prezent. Este foarte greu să lucrezi cu cineva așa și singura țintă este să oferi victimelor suficientă putere internă ca să facă diferențierile acestea fără să se creeze destructurare internă și să oferi, dacă vreți, cârlige ca victima să se agațe de acestea și să reușească să iasă din relația abuzivă sau, pur și simplu, dacă nu găsește putere să iasă complet, să rupă relația aceasta, măcar să înțeleagă a cui este vina, ce mecanisme se află acolo și cum se poate proteja în acea relație.

De obicei familia, copiii, prietenii, comunitatea, partea aceasta de comunitate religioasă, biserica, partea spirituală sunt cârlige extrem de bune și apoi sperăm că dacă ne facem rolul cum trebuie, probabil și noi, cei care lucrăm în sănătate mintală suntem niște cârlige pentru pacienții noștri.

G4Media: Ce presupune procesul psihologic de recuperare în cazul victimelor violurilor sau abuzurilor sexuale și cât durează acest proces? Putem vorbi vreodată de o recuperare completă?

Dr Anca Panfil: Sigur că putem vorbi de recuperare completă. Ba mai mult, există victime care reușesc să recupereze fără intervenție din partea unui profesionist. Evenimentul în sine nu este un predictor clar asupra gravității. Dacă există viol nu este sigur că persoana va dezvolta o anumită patologie, va suferi de o anumită boală fizică în viitor, există și ceea ce se numește reziliență, ni se întâmplă lucruri groaznice și ca și procent undeva pe la 90% dintre noi avem un eveniment groaznic în viața noastră, dar nu 90% dintre oameni fac patologie, nu toți suntem vulnerabili în fața acestor evenimente.

Dar atunci când există un conglomerat de factori, dacă avem o traumă repetitivă, se întâmplă un abuz sexual într-o relație de atașament, când trauma apare la vârste foarte mici, când nu avem șansa să ne creăm ca oameni înainte să trăim evenimente traumatice – aceste lucruri le numim noi factori de risc și cu cât sunt mai mulți factori de risc pentru partea legată de eveniment atunci avem șanse mai mari să existe traumatizare, adică o reacție a corpului cu modificări la nivelul creierului, modificări la nivelul corpului, la nivelul fiziologiei interne și care se traduc într-un mecanism complex, atât somatic cât și psihologic, deci psihosomatica, și atunci spunem că victima este în suferință.

De la acest mecanism de destructurare internă sau de modificare putem pleca în diverse direcții de psihopatologie, ne putem gândi la tulburare de stres post-traumatic, ne putem gândi la depresie, ne putem gând la tulburările disociative și nu numai. Existența traumei, mai ales trauma din copilărie, este un factor major de risc pentru tulburările mintale și rareori se vorbește despre asta. De ce, pentru că este extrem de frecventă, din păcate, fiindcă mulți dintre oameni experimentează trauma timpurie și este un soi de supra-normalizare a conceptului – și ce dacă ți s-a întâmplat, și ce dacă ai luat bătaie, și ce dacă ai trecut printr-un episod de violență sexuală, important este să mergi înainte. Și într-adevăr este important, dar se creează această vulnerabilitate.

În funcție de structura internă, de factorii protectivi, factorii de reziliență, am o familie, sunt integrată în societate, am o comunitate la care pot apela și am conștientizat că există o problemă și apelez la serviciile de sănătate mintală șansele către recuperare cresc.

Cum arată recuperarea este diferit de ce-și imaginează majoritatea oamenilor. Majoritatea oamenilor se gândesc că redevii cine ai fost înainte de traumă. Ei bine, asta nu se mai poate, devii o altă persoană care reușește să înțeleagă ce i s-a întâmplat, să înțeleagă mecanismele care au rezultate în urma întâmplării groaznice și să construiască în jurul acelei noi persoane. Nu neapărat o identitate nouă cât o evoluție a persoanei din trecut cu evenimentul care i s-a întâmplat, deci o integrare a acelui eveniment. Așa arată recuperarea. Revenirea la o persoană căreia nu i s-a întâmplat nimic niciodată nu mai este posibilă.

Când vorbim de cel mai sever nivel, și anume o persoană cu traumă complexă, cu traumă relațională, cu traumă repetitivă, și dacă mai adăugăm și faptul că încă se întâmplă acea traumatizare, deci evenimentul este în desfășurare, șansele de recuperare scad, dar nu sunt  zero. Creăm acele cârlige, când victima reușește să iasă din relația abuzivă, facem stabilizare cu victima astfel încât ea să se reconecteze cu propria persoană, cu propriul corp, să își găsească din nou locul în societate, locul în familie, să construiască în jurul ei toate aceste de ieșire din mecanismele post-traumatice, și apoi putem să lucrăm direct pe traumă, să facem integrarea evenimentului traumatic și după ce facem integrare probabil că vorbim de recuperare. Tot procesul acesta este individualizat. Unele persoane reușesc să treacă prin etapele acestea extrem de repede. Alte persoane au nevoie de toată viața să lucreze ca să rămână stabili și ca să nu dezvolte psihopatologie sau să țină tulburarea de care suferă suficient de în control încât să se păstreze funcționalitatea.

Dacă vreți ceva mai concret, sunt studii care arată că o victimă a unei traume complexe relaționale are nevoie de aproximativ doi ani de stabilizare, prima etapă din terapie. După ce a ieșit din relația abuzivă are nevoie de doi ani de terapie ca să se stabilizeze, în medie. Poate fi o lună pentru anumite persoane sau câteva ședințe sau poate să fie toată viața pentru alte persoane. Asta nu înseamnă că nu abordăm evenimentul traumatic, dar scopul nostru este să facem stabilizarea pentru victimă.

G4Media: Există semnale prin care femeile își pot da seama că au de-a face cu un eventual prădător sexual?

Dr Anca Panfil: O întrebare grea. În principiu, dacă ar exista semnale probabil că le-am știi cu toții. Sunt două problematici. Odată sunt abuzatori necunoscuți, agresivi, pentru care oricare dintre noi ar recunoaște semnalele, persoane care ne trezesc din start acel disconfort corporal intern și cred că și dvs, ca bărbat ați trăit acest lucru cu anumite persoane pe care nu le cunoști, le vezi pentru prima oară, dar îți creează un disconfort intern din start și ai vrea să nu mai fi în preajma lor. Și atunci recunoașterea lor este ușoară pentru acest tip de prădător, pentru persoane necunoscute, agresive, dar de obicei acestea profită de un anumit context, găsesc femei singure pe stradă, găsesc locuri care le permit să se desfășoare, să fie agresivi, să comită un act de violență sexuală și e greu să te protejezi, în astfel de cazuri, creează un pic de furie, poate că bărbaților nu li se spune de mici – “Știi, ar fi bine să nu umbli singur pe întuneric noaptea”, dar noi ca femei de obicei primim această informație, când suntem în creștere – “Nu ai voie să umbli singură pe stradă, ești vulnerabilă”. Și atunci primim sfaturile acestea de la femeile din viața noastră, de la mame, de la bunici, odată ce creștem și știm să ne protejăm de asta, asta nu înseamnă că și reușim de fiecare dată,. Dar nu înseamnă că dacă ești singură pe stradă ești vinovată pentru violența sexuală care s-a comis asupra ta, nu înseamnă că dacă porți o fustă scurtă sau mai puțin scurtă ai stârnit abuzatorul. Abuzatorul este singurul responsabil pentru actul de violență sexuală. Victima nu poate să fie responsabilă pentru faptele comise, cum oricare dintre noi nu ne putem asuma nimic din faptele altei persoane, așa este și în cazul victimei și a abuzatorului.

Dar există și o altă categorie, persoane care fac parte din anturajul imediat, victima învață să aibă încredere, în care victima nici nu-și pune problema că s-ar putea afla în pericol vreodată cu acele persoane și participă la crearea contextului împreună cu abuzatorul. O victimă care își invită abuzatorul acasă la ea, pentru că știe că e un prieten bun, sau pentru că este cineva din familie, sau pentru că este prietenul cuiva din familie, relațiile sunt de așa natură construite încât ai încredere în acea persoană, nu-ți pui problema că ai putea fi în pericol atunci când ești singură cu acea persoană, și sigur se creează – există chiar și termenul de grooming – și anume victima poate să fie sedusă de abuzator, astfel încât nici nu-și dă seama că este într-o poziție în care se comite un act de violență sexuală.

Ca și model este modelul copiilor care sunt ademeniți și seduși, se simt vinovați apoi că ei s-au dus, ei au acceptat bomboana,, ei au acceptat să meargă cu persoana respectivă și nu spun nimănui. Așa este și pentru adult la un anumit nivel. Se creează o relație de prietenie, o relație care pare sigură, victima rămâne într-un loc vulnerabil cu abuzatorul și atunci la un moment dat se va crea așa context încât și victima să-și dea seama că se află într-un pericol imediat.

În momentul în care creierul percepe că este în pericol imediat va intra în starea de fight/flight, adică de luptă sau fugi, care este o stare pe care o au și animalele, nu o avem doar noi, oamenii, este ceva care se află în noi, dar din păcate acel ceva nu ține de structurile înalte ale creierului, ci ține de structurile bazale, în care noi intrăm în acest sistem pentru supraviețuire. Atunci lucrurile devin extrem de dificile pentru victimă, poate să intre în freeze, moment în care nu se mai luptă cu abuzatorul, pentru că nu poate, pentru că acest creeze este declanșat de corp ca să mențină supraviețuirea, va intra în fight, și atunci devine ea însăși agresivă cu abuzatorul și când se contabilizează apoi la Medicină legală va fi foarte complicat pentru că există violență de ambele părți. Eu cred că înțelegerea acestor mecanisme ajută foarte clar la reconstruirea evenimentului și odată reconstruit și etapizat devine clar care este rolul fiecărei persoane în acel context.

Nu vă imaginați că este ușor pentru profesioniști, și noi avem instrumentele noastre, există un interviu semi-structurat care se folosește pentru evaluarea disocierii astfel încât cei care lucrează în medicină legală să-și dea seama despre ce s-a întâmplat, despre ce consecințe există pentru victime. Este destul de dificil, dar nu imposibil, dacă educăm persoanele din comunitate, persoanele care lucrează în domeniul legislativ, în poliție, lucrurile devin mai clare pentru toată lumea – cine este victima, care este mecanismul, ce s-a întâmplat acolo și de aici există legi care protejează victima.

G4Media: Cum ne putem crește copiii astfel încât să nu ajungă victime ale unui agresor sexual?

Dr Anca Panfil: Și eu sunt mamă și mi-am pus această întrebare. Cred că cel mai bun răspuns este să fim acolo pentru ei, în timp ce ei cresc, să creăm un atașament sigur, ei să aibă deschiderea să vină să ne spună lucruri, să nu se simtă amenințați atunci când spun un lucru neplăcut, să se simtă în siguranță și să știe că pot supraviețui indiferent ce s-ar întâmpla. Probabil că nu-i vom putea proteja de orice, probabil că le putem da atât cât să învețe să treacă prin orice și să știe că noi suntem alături de ei indiferent ce s-ar întâmpla.

Și să aibă încredere în ei suficient cât să poată spune NU, asta este foarte important. NU anturajului care îi poate pune în situații periculoase, să creăm spațiu pentru a-și găsi ei identitatea, pentru a simți în siguranță și pentru a avea un atașament sigur cu noi ca și părinți. Acestea sunt cele mai bune premise pe care le putem oferi în viață unor copii. Sigur, astea nu vor proteja în fața oricăror evenimente traumatice, dar este cea mai bună șansă pe care le-o putem da.

G4Media: Cum ne putem crește copiii astfel încât să nu ajungă, la vârsta adultă, potențiali agresori sexuali?

Dr Anca Panfil: Să știți din păcate victimele violenței sexuale nu sunt întotdeauna femei, deși sunt preponderent femei. Din păcate și băieții au istoric de violență sexuală, în copilărie și nu numai. Menționez asta pentru că abuzatorii sexuali sunt în procent de 80 % ei înșiși victime a unui abuz sexual, a unei traume complexe adesea cu abuz sexual din copilărie. Pornind de acolo, mecanismul lor nu este acela de victimă care intră în procesul de vinovăție ci este acela de a integra actul violent și de a-l repeta tu, de data acesta în rolul abuzatorului.

Și atunci cred că revin la întrebarea anterioară și spun același lucru: în fond fetele nu sunt atât de diferite de băieți, cu toate că sunt diferite, iar din punctul ăsta de vedere, al nevoilor bazale, nevoia de atașament, nevoia de autenticitate și nevoia să mă regăsesc, să mă construiesc eu pe mine din copilărie până când devin adult, sunt universale în cazul nostru și dacă respectăm astea putem să avem încredere în copiii noștri că nu se expun sau că nu intră în niște situații periculoase sau dacă intră că vor găsit soluțiile cele mai bune să iasă de acolo.

Cea mai bună metodă să nu creăm noi abuzatori este să le oferim copiilor aceleași baze sigure de unde să pornească, baze de atașament, bază de autenticitate și spațiu să devină și înșiși și puterea să spună NU anturajului.

Și apoi cred că nu ar trebui să ne ferim atât de mult de educație sexuală, să audă și băieții și fetele că NU înseamnă NU oricum e spus el, că putem să fim stăpâni pe corpul nostru, orice s-ar întâmpla, că nimeni nu este îndreptățit să se folosească de corpul nostru, să se atingă de corpul nostru fără acord. Și cred că asta este ce putem face: dacă un copil are acest atașament sigură, această bază sigură, deschiderea să se întoarcă în cadrul familial și să vorbească despre lucruri neplăcute, știe ce înseamnă actul sexual, știe ce înseamnă limitele în general dar și în particular în ceea ce privește propriul corp și corpul altora, cred că este suficient.

Voiam să adaug că noi la Timișoara lucrăm intens pe partea de traumă, că avem și un centru de violență sexuală la Spitalul Județean, că vedem victime și că nu sunt deloc rare, că traducem instrumente care sunt folosite la nivel european sau internațional, din America, pe parte de evaluare a traumei și că un interviu semi-structurat pe partea de disociere, un mecanism post-traumatic va apărea pe piață și el se numește SCID-D.

Suntem foarte preocupați iar victimele în general pot găsi o resursă și căutându-ne.