INTERVIU Evreii și poveștile lor de dragoste în vremuri de prigoană, surprinse în noua carte a jurnalistului Petru Clej: ”Fiecare poveste a fost scrisă fără întrerupere”

În România, țară care a deportat și exterminat evrei în anii ’40, istoria Holocaustului va fi materie obligatorie în școli începând cu 2023 după ce o lege în acest sens a fost promulgată recent de președintele Klaus Iohannis.

Cartea jurnalistului Petru Clej, ”Șapte povești de dragoste în vremea Holocaustului, comunismului și azi” (care poate fi precomandată aici), vine în întâmpinarea elevilor, dar nu numai, cu șapte narațiuni care îmbracă informații consistente din punct de vedere istoric și din prisma redării vremurilor evocate.

Fie că vorbim despre perioada Holocaustului, de dictatura comunistă ori de zilele noastre, poveștile care sunt scrise în jurul cuplurilor cu povești imposibile (din cauza diferențelor de religie, etnie sau din cauza vremurilor de prigoană) au, totuși, toate, final fericit.

După căderea comunismului în România, subiectul Holocaustului a devenit predilect pentru jurnalistul Petru Clej, la fel și fenomenul antisemitismului, pe ambele studiindu-le profund în ultimii 30 de ani.

Petru Clej a fost redactor șef al BBC (redacția română), iar în prezent locuiește în Londra, fiind corespondent RFI România, colaborator G4Media și traducător.

• Reporter: Există în aceste povești câte un corespondent în realitate? Te-au inspirat povești reale pe care le știai și pe care le-ai adaptat în ficțiune? Altfel spus, cum au luat naștere personajele?

Petru Clej: Nu toate personajele au corespondent în realitate, dar situațiile descrise în carte au corespondent în realitate. Mă voi limita la a spune că prima poveste, cea a lui Șimon și a Anei, este inspirată din povestea Elisabetei Nicopoi, tânăra din Iași care l-a salvat pe Marcus Strul și familia sa în timpul Pogromului de la Iași din 1941. Ea s-a căsătorit cu Marcus după cel de-Al Doilea Război Mondial, cu care a emigrat în Israel, unde a primit mulți ani mai târziu titlul de Dreaptă între Popoare pentru salvarea de vieți omenești cu punerea în primejdie a propriei sale vieți. În orice caz poveștile au un lucru în comun: iubirea dintre un evreu și un ne-evreu.

• Rep.: Care este personajul tău preferat? Și care este povestea de care ești cel mai atașat? 

P.C.: Nu am un personaj preferat, în schimb sunt atașat cel mai mult de prima poveste, Șimon și Ana. Este cea care a dat impuls scrierii celorlalte, mai ales prin reacția entuziastă la citirea ei de către editoarea mea, Adriana Nazarciuc.

• Rep.: Cum ți-a venit ideea scrierii și publicării unei astfel de cărți?

P.C.: Lucrez la o carte despre Holocaustul din România, ideea editoarei mele de la Meridiane Publishing, Adriana Nazarciuc, cu care recent am avut o discuție despre o abordare alternativă, care a coincis și cu adoptarea legii privind includerea în curriculum ca materie separată a predării Istoriei evreilor și a Holocaustului. O astfel de carte ar putea fi un material ajutător util. Cartea este însă esențialmente purtătoare al unui mesaj al speranței.

• Rep.: Cât a durat să scrii cartea? Ce sentimente ai traversat în timpul scriiturii?

P.C.: Prima poveste am scris-o pe 17 noiembrie și ultima pe 3 decembrie. Fiecare poveste în parte a fost scrisă fără întrerupere. Am știut de unde încep fiecare poveste, nu am știut unde termin, pentru că nu aveam în cap intriga. După ce am terminat de scris și am recitit eseurile, uneori mi-au dat lacrimile, alteori, acolo unde uitasem intriga, am fost surprins de întorsătura luată.

• Rep.: De ce toate poveștile au, într-un fel sau altul, final fericit? Ce mesaj vrea să transmită acest lucru?

P.C.: Pe un ocean amenințător al deznădejdii navighează un vaporaș al speranței, pe marea învolburată a urii plutește o bărcuță a iubirii. Speranța poate învinge deznădejdea, iar iubirea poate învinge ura și depăși barierele religioase, etnice, rasiale și de clasă, acesta e mesajul poveștilor mele.

• Rep.: Ce îți dorești cel mai mult de la cartea ta? Care îți dorești să fie principalul efect al publicării ei? Și care este publicul tău țintă? Îți dorești să ajungă cu preponderență la o anumită categorie de cititori?

P.C.: Ca orice autor îmi doresc carte să fie citită de un număr cât mai mare de oameni, de vorbitori sau cunoscători ai limbii române, oriunde s-ar afla ei în lume. Mi-aș dori ca tinerii să citească această carte, adică tinerii între 7 și 107 ani.

• Rep.: Există în România o lucrare cu conținut similar? Este cartea un proiect de pionierat în această zonă de lectură?

P.C.: Colega mea jurnalistă, Andreea Ghiță, redactor șef al emisiunii Transilvania Policromă a TVR Cluj și editoare a revistei Baabel are două reportaje despre astfel de povești de dragoste din timpul Holocaustului din nordul Transilvaniei, dar este vorba de jurnalism. Altfel, există o culegere de nuvele, Memoria Durerii, scrisă de Alexandru Sever și publicată pe vremea regimului comunist, dar nu este axată pe povești de dragoste.

• Rep.: Cum ai descrie impactul pe care o astfel de lectură îl va avea asupra publicului cititor?

P.C.: Vor fi aceia care cunosc tematica evreiască și a Holocaustului și la aceștia bat la uși deschise. Alții vor avea o reacție sceptică sau negativă, dată fiind atitudinea lor față de evrei. Dar majoritatea nu au cunoștințe aproape deloc în acest domeniu. Și dacă au mintea și inima deschisă vor primi cu plăcere această carte și mesajul de speranță și iubire pe care-l aduce.

• Rep.: De când studiezi istoria poporului evreu, Holocaustul și fenomenul antisemitismului?

P.C.: Am început să citesc despre istoria evreilor în perioada comunistă, cu o carte intitulată Istoria Evreilor scrisă cred în 1944 de un anume Iosif Flaviu (evident un pseudonim). Despre Holocaust am aflat câte ceva din Revista Cultului Mozaic – singura publicație comestibilă în ultimii ani ei regimului comunist, iar după 1990 ca ziarist a fost unul dintre subiectele mele de predilecție. Și când studiezi Holocaustul, dai în mod inevitabil de antisemitism.

• Rep.: România a fost printre țările care a deportat și ucis evrei în Al Doilea Război Mondial, acțiuni negate sau considerate ”controversate” de o bună parte a opiniei publice. Crezi că generațiile tinere de azi, născute la cel puțin jumătate de secol de Holocaust, au suficiente informații și îndrumări instituționale/organizate, despre atrocitățile comise atunci astfel încât să își însușească adevărul istoric și să nu fie trași în vârtejul antisemit?

P.C.: În primul rând, antisemitismul este cea mai veche ură din lume, de cel puțin 3.500 de ani și mă îndoiesc că va dispărea vreodată. Azi însă există toate sursele la îndemână pentru a afla adevărul despre Holocaust. Totul este ca cine le caută să nu se lase atras de sursele false sau chiar negaționiste care abundă pe internet. Cu alte cuvinte trebuie spirit de discernământ, de care nu dispune oricine.