INTERVIU Tudor Giurgiu despre filmul Libertate: Un actor adolescent din film mi-a spus după lecturarea scenariului că abia acum a înţeles anul 1989, după ce învăţase la istorie doar o versiune oficială de câteva pagini

Cum s-a desfăşurat singura schimbare sângeroasă de regim din Europa de Est? Cum a devenit Clujul capitala filmului românesc şi ce caută forinţii ungureşti într-un film românesc? Am stat de vorbă cu Tudor Giurgiu, al cărui nou film „Libertate” a fost realizat cu sprijinul Institutului naţional de film, fiind o coproducţie maghiară, relatează Magyar Nemzet.

Rep: Filmul „Libertate” prezintă evenimentele mai puţin cunoscute ale revoluţiei române de la Sibiu: ce s-a întâmplat exact între demonstranţi, armată, miliţie şi Securitate?
Tudor Giurgiu: Ne aflăm în timpul după căderea lui Ceauşescu: la Sibiu exista o străduţă îngustă, având într-o parte o uriaşă bază militară, iar în cealaltă clădirile Securităţii şi Miliţiei. Între cele două se aflau mai multe mii de demonstranţi care au încercat să pătrundă în clădirea poliţiei şi a securităţii statului.

Poliţiştii aveau două opţiuni: fie vor fugi în stradă şi acceptă să fie bătuţi acolo, sau încearcă să găsească scăpare la armată. Când au încercat să pătrundă în bază, soldaţii au tras asupra lor, iar cei care au scăpat cu viaţă au fost prinşi şi mânaţi într-un bazin de înot fără apă. În revoluţie toată lumea vedea pretutindeni terorişti, se desfăşura un fel de vânătoare de vrăjitoare, fiecare putea fi luat drept terorist.

Aşa au ajuns în piscina respectivă, pe lângă poliţişti şi securişti, civili nevinovaţi şi romi. Au fost ţinuţi timp de peste o lună în condiţii groaznice, abia dacă au primit ceva de mâncare şi apă. Eu citisem despre acest lucru la Cluj şi nu-mi venea să cred, să înţeleg cum şi de ce s-au întâmplat aceste evenimente. M-am gândit imediat că este vorba de un film.

Un narativ mincinos a creat o situaţie foarte specială în care nimeni nu avea încredere în nimeni. După revoluţie societatea trebuie s-o ia de la zero, în timp ce fiecare avea o parte de vină. Mulţi aveau schelete în dulap, dar nimeni nu a recunoscut acest lucru. Am încercat să prezint cele întâmplate dintr-o perspectivă neobişnuită, de a alege un poliţist drept erou principal, în timp ce filmele noastre despre revoluţie – deşi nu multe -prezintă în general un punct de vedere civil. Am vrut să arăt şi cealaltă faţetă: cum a putut trece prin revoluţie un om cu familie care lucrează la o organizaţie renumită, are o conştiinţă curată, este total nevinovat, dar dintr-odată se transformă în duşman.

Rep: La ce primire vă aşteptaţi de pe urma filmului?
Tudor Giurgiu: La una dublă. Una va fi opinia iubitorilor de cinema care susţin că nu mai este nevoie de mai multe filme despre revoluţie, deşi în realitate abia dacă au existat. Oamenii vor să se distreze şi mai ales să uite, deşi în opinia mea nu ar trebui. A doua reacţie ar putea fi că filmul este prea ostil faţă de armată şi nu suficient de mult faţă de Securitate, deşi ştim că aceştia au ucis oameni nevinovaţi, puneau pe oricine sub observaţie, au comis nenumărate fapte abominabile şi au jucat un rol important în a da revoluţiei un aer haotic.

Au încercat să se „cureţe” şi chiar au şi reuşit. Am încercat să prezint în mod echilibrat ambele părţi, deoarece, peste tot existau în trecut minciuni şi păcate. Sunt foarte curios privind reacţiile, în opinia mea este sănătos şi necesar să se demareze un dialog despre aceasta. Uităm foarte uşor, iar tinerii nu au vreo idee nici măcar despre trecutul recent. Un actor adolescent din film mi-a spus după lecturarea scenariului că abia acum a înţeles anul 1989, după ce învăţase la istorie doar o versiune oficială de câteva pagini.

Rep: Cum a devenit filmul o coproducţie maghiară?
Tudor Giurgiu: Am lucrat foarte mult la scenariu, au existat o mulţime de versiuni. Am căutat într-atât de mult să găsesc perspectiva potrivită, încât am scăpat câteva şanse de ajutor. Ulterior mi-am adus aminte de o altă coproducţie maghiară a noastră, Éden, realizată împreună cu József Berger. Spre norocul nostru, scenariul a fost pe placul Institutului. Fără susţinerea părţii ungare filmul nici nu s-ar fi putut realiza, cel puţin cu certitudine nu în urmă cu doi ani. Trecutul şi prezentul maghiar al Transilvaniei a făcut ca să putem angaja şi actori maghiari.

Rep: În ce constau avantajele şi provocările coproducţiilor europene?
Tudor Giurgiu: În ce priveşte provocările – deşi situaţia la acest film a fost alta – coproducţiile sunt în general consumatori mai mari de timp. Participarea mai multor ţări aduce cu sine şi finanţări de mai multe feluri şi implică în schimb numeroase modificări nefireşti, forţate. De exemplu trebuie incluse ulterior în scenariu ţări şi roluri sau este nevoie să se filmeze în mai multe ţări şi cu actori de diferite naţionalităţi. Am întâlnit regizori talentaţi finanţaţi de întreaga Europă care au realizat filme groaznice, lipsite de viaţă şi de originalitate. Din fericire eu primesc semnale pozitive din partea unora care nu cunosc prea bine ţara şi istoria ei, având o experienţă cu totul diferită. Există şi idei la care eu personal nu m-aş fi gândit. Sunt mereu deschis pentru realizarea de coproducţii.

Rep: Este vorba de un fenomen care se întâmplă des în România?
Tudor Giurgiu: Da. În cazul în care nu faci un film de public, este indispensabil. Nu se poate face un film artistic sută la sută din bani româneşti, astfel încât cei mai mulţi producători buni încearcă să găsească o soluţie în străinătate. Noi am realizat şi coproducţii franceze, cehe, poloneze, italiene, bulgare, greceşti, croate şi lituaniene.

Rep: Cu ce alte provocări se confruntă realizatorii de filme din România?
Tudor Giurgiu: Principala problemă o constituie lipsa banilor, deoarece în ultimii doi ani s-au majorat cheltuielile la filmări, ceea ce înseamnă mai puţine zile de filmare şi un venit mai modest pentru actori. În plus, principala provocare – mai ales pentru cei tineri – este confruntarea cu moştenirea noului val românesc. Nu merită să copiezi stilul marilor noştri regizori, este nevoie de o voce individuală. Este nevoie de găsirea pentru publicul internaţional a unor scenarii importante şi interesante.

Rep: Cum explicaţi succesul noului val? Puiu, Porumboiu şi Mungiu au regizat la nivel mondial cele mai bune filme artistice din ultimele două decenii, în timp ce în România există puţine cinematografe şi publicul agreează mai puţin decât ar fi firesc filmele autohtone faţă de producţiile de la Hollywood.
Tudor Giurgiu: Această mişcare este un fel de respingere a filmelor româneşti de până atunci: a filmelor neghioabe şi proaste de-a lungul multor decenii, a minciunilor, a unei regii făcute fără suflet şi a unor dialoguri ce nu au nimic comun cu viaţa cotidiană. S-a încercat prezentarea altor poveşti într-un mod cu totul neobişnuit relatându-le de exemplu în 24 de ore fără interpretare actoricească. Filmele cu care am crescut, au falsificat realitatea şi istoria noastră, astfel încât am avut de unde relua şi de a porni la drum cu o foaie albă.

Generaţia mea a crescut în comunism, cunoşteam foarte bine cele două sisteme şi am trecut prin anii cei mai grei atunci când, după o revoluţie sângeroasă, am încercat să reconstruim societatea. Filmele noului val românesc nu sunt nişte drame pe scară largă, ele vorbesc despre oameni obişnuiţi, destine, provocări de fiecare zi. De exemplu, istoria din „Moartea domnului Lăzărescu” trimis de la un spital la altul: asemenea lucruri s-au petrecut în familiile multora dintre noi. Filmul „Revoluţionari” al lui Porumboiu se petrece într-un orăşel şi prezintă revoluţia prin prisma unor oameni simpli.

Rep: Festivalul internaţional de film Transilvania de la Cluj constituie platforma principală a prezentării filmului românesc. Acesta a fost şi scopul iniţial?
Tudor Giurgiu: Am pornit în anul 2000, când nu a fost prezentat niciun film românesc. În primii ani nu prea ştiam care ne va fi menirea, dar odată cu apariţia noului val românesc am devenit într-adevăr principalul teren de promovare a filmelor autohtone. Proiectele româneşti pot fi văzute aici de o mulţime de distribuitori străini, co-producători potenţiali şi reprezentanţi ai altor festivaluri. Am lucrat într-un alt mod la popularizarea filmelor noastre, cum ar fi de exemplu la festivalul de la Cannes sau la Berlinale.

Rep: Unde se află acum producţia cinematografică română?
Tudor Giurgiu: Constat cu bucurie că s-a schimbat foarte mult, a evoluat şi a apărut un alt interes din partea publicului din ţară faţă de filmele româneşti. Anul trecut unul din filmele prezentate – „Teambuilding” – a atras două milioane de spectatori. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată până atunci.

Rep: Cum de dintr-odată au devenit populare filmele autohtone?
Tudor Giurgiu: La nivel european la noi se evitau cel mai mult filmele locale, deci mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple şi acest lucru. Desigur, noile noastre filme care se bucură de popularitate sunt în mare parte comedii, într-un caz mai nereuşit filme de public, care prezintă influenceri şi staruri de YouTube – deci nu neapărat nişte creaţii de înalt nivel -, dar spectatorii intră în sălile de cinematograf să le urmărească şi, în sfârşit, vorbesc despre ele.

Sursa: Magyar Nemzet / Rador/ Autor: Ádám Csiger / Traducerea: Imola Stănescu