De ce cuvântul “trădător” trebuie folosit cu chibzuință într-o democrație (Opinie)

Zilele trecute o candidată la președinția României a declarat la un post TV cu referire la românii din Diaspora “Sunt loială, nu sunt o trădătoare și iubesc țara asta pentru că cel mai simplu lucru este să-ți iei un bilet și să pleci în altă parte”. Personal nu cred că e vorba de rea-credință, ci despre o lipsă de gândire politică. Pentru o politiciană care dorește să devină președintă a României faptul că a “luat-o gura pe dinainte” nu este o scuză, mai ales când remarca poate ușor să fie considerată ofensatoare de milioane de români, inclusiv de rudele ei care trăiesc în străinătate.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre cuvântul “trădător”, folosit cu mult prea multă ușurință și nu doar de candidata sus-menționată. Până și președintele Klaus Iohannis a fost făcut trădător de mai mulți politicieni și de acest epitet au parte multe alte figuri publice. Președintele Traian Băsescu, atunci când era în funcție, l-a calificat pe Regele Mihai, aflat încă în viață, drept “trădător”. Iar dacă ne uităm la subsolul articolelor de presă, printre comentarii cuvântul “trădător” apare din abundență.

Spre comparație, recent un funcționar public din Ucraina a fost condamnat la 15 ani închisoare pentru trădare, deoarece după invadarea Ucrainei de către Rusia în 2022 a livrat informații vitale agresorilor. Cine știe câte vieți ucrainene au fost pierdute din cauza acestei trădări de țară. Sigur că termenul “trădător” are și un sens figurat, dar folosirea sa fără discernământ îl devalorizează și aruncă o lumină negativă asupra celui care-l folosește otova.

Există și o circumstanță atenuantă: mulți dintre cei care folosesc acest termen au fost educați sub regimul comunist, care folosea termenul trădător pentru cei care părăseau țara, cu variantele sale “transfug” sau “fugar” și 45 de ani de spălare pe creier au un efect remanent devastator.

Mai este însă ceva: destui români, politicieni dar și oameni de rând, cedează tentației demagogico-patriotarde, simțind nevoia să se bată cu cărămida în piept de cât de mult iubesc ei România. Or patriotismul, într-o democrație, se prezumă, evident până la proba contrarie. Toți vor binele țării, doar că pe căi diferite. Regretatul Corneliu Coposu spunea: „Patriotismul este o dragoste discretă pentru țară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viața pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afișarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru țară, un om care este decis ca în interesul tarii să-și sacrifice propria existență nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta.”

Dar revenind la termenul trădare voi încheia citându-l pe personajul Farfuridi lui Ion Luca Caragiale din piesa sa O scrisoare pierdută: “De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noștri, cu Mihai Bravul și Ștefan cel Mare: iubesc trădare, dar urăsc pe trădători…”. Nici nu-și imagina Conu Iancu pe atunci ce actual va fi după 140 de ani…