Într-un sat de pescari din Delta Dunării caviarul rămâne o amintire îndepărtată

Caviarul românesc, așa-zisul fel preferat al miliardarilor, ascunde o întreagă istorie a pescuitului într-o restrânsă comunitate de pescari din Sfântu Gheorghe, un sat aflat pe canalul inferior de la gurile Deltei Dunării.

Pentru Nicu Efimov, un bărbat de vreo 50 de ani care este președinte al Asociației Pescarilor din Sf. Gheorghe, caviarul nu este felul rafinat, servit cu o felie de lămâie, ci alimentul pe care îl mânca din când în când în copilărie, cu lingura, dintr-un borcan.

Se întâmpla prin anii ’70-’80, o ”epocă de aur” pe care localnicii din Sfântu Gheorghe și-o amintesc cu plăcere, când guvernul comunist al României a înființat acolo o întreprindere de stat care producea și exporta “mâncarea miliardarilor“ – icre negre proaspete de morun.

“Bunicul soției mele, atunci când prindea un sturion și reușea să vină acasă cu puțin caviar, îl punea într-un borcan pe masă și spunea: ‘Mâncați-l acum, că va veni o vreme cînd n-o să mai puteți mânca așa ceva’. Și a avut dreptate, pentru că vremurile despre care vorbea veniseră deja“, a declarat el pentru BIRN (Biroul Balcanic pentru Jurnalism de Investigație, n. red.) în casa lui mare din Sfântu Gheorghe, înconjurat de oaspeți.

Caviarul și sturionii din România pescuiți în Marea Neagră sunt acum doar amintiri ale unor vremuri apuse. Din cauza pescuitului excesiv și a lipsei unei politici adecvate de protecție a mediului, sturionul din Dunăre a devenit ceva rar, unele specii au dispărut deja, iar guvernul român a impus o interdicție a pescuitului care durează deja de 15 ani, astfel încât comunitatea din Sfântu Gheorghe a trebuit să-și găsească alte modalități prin care să supraviețuiască.

În timp ce turiștii străini vorbesc despre mâncarea preferată a miliardarilor și despre gustul special al acestei delicatese aflate în meniul nunților regale și al banchetelor, morunul și icrele negre au devenit ”diamantul sângeriu” din Sfântu Gheorghe. În anii ’90, într-un restaurant din New York, icrele negre provenite din micul sat aflat în Delta Dunării se vindeau cu 75 de dolari uncia (aproximativ 30 de grame, n. red.), în timp ce pescarii din micul sat izolat de la gurile Deltei Dunării luptau să supraviețuiască.

“Mica Veneție“

Înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, Vâlcov, un oraș de pe Chilia, brațul nordic al Dunării, era singurul loc din Europa unde se găseau icre negre. Orașul a fost menționat pentru prima oară în documete începând din 1746, când un grup de lipoveni de origine rusă s-au așezat într-un sat părăsit de pe malul Dunării. În 1812, după Pacea de la București care a pus capăt războiului de șase ani dintre armatele Rusiei și cele ale Imperiului Otoman, Rusia și-a însușit Basarabia (Rebublica Molodova de azi) și, odată cu ea, și Vâlcovul. Pe vremea guvernării românești din perioada 1918-1940 și 1941-1944, Dorothy Hosmer, de la National Geographic, numise localitatea ‘Veneția Deltei‘. După cel de-Al Doilea Război Mondial, Basarabia a fost alipită Uniunii Sovietice, la fel ca orașul de pe malul nordic al fluviului.

Potrivit mai multor cărți de memorii ale nobilimii române, membrilor Casei Regale și oamenilor din înalta societate le plăcea caviarul cu blinii – niște clătite pufoase din făină de grâu sau din hrișcă. În iulie 1931, caviarul se afla în meniul nunții Principesei Ileana cu Arhiducele Anton al Austriei. Caviarul era înscris și în meniul unor restaurante selecte din București și din alte orașe.

În timpul șederii sale în România, pe la mijlocul anilor ’30, Patrick Leigh Fermor, unul dintre cei mai prețuiți autori de jurnale de călătorie din secolul XX, a rămas uluit când i s-a pus direct pe genunchi o farfurie cu caviar, „aruncat acolo ca și când ar fi fost vorba de piure de cartofi”.

Dar, pentru pescari și pentru familiile lor, caviarul nu intra în meniul zilnic, ci era mai degrabă un fel special, pe care îl păstrau pentru copii ca să nu moară de foame în lipsă de pește.

“De fapt, în perioada interbelică, negustorii, care erau greci, luau tot peștele și tot caviarul“, explică Efimov. “Pescarilor le rămâneau numai capetele și măruntaiele. Poate vă spuneți ‘puah, măruntaie!‘. Dar, de exemplu, măruntaiele de miel sunt bune pentru supă. Ei bine, mațele de sturion sunt chiar foarte, foarte bune. Pot fi groase de vreo 2 cm. Sunt o delicatesă. Din ele se face o zeamă, așa-zisul borș pescăresc, se fac plăcinte sau ardei umpluți“.

 Politica icrelor

Nichita Timofei, un inginer la pensie care, după 1990, a fost timp de doi ani directorul unei companii specializate în pescuit de sturioni, afirmă că ucrainenii au fost cei care au adus în Sfântu Gheorghe pescuitul sturionilor, iar acest tip de pescuit a fost principala ocupație în sat începând de prin anii 1700. “Înaintea venirii lor, aici erau numai ciobani și oi. Pescuitul era doar pentru gospodării, dar nu s-a făcut niciodată la scară industrială sau comercială“, explică el.

Până când guvernul comunist a transformat satul într-un centru de export al caviarului, pescarii din sat își vindeau marfa în piața de pește din Galați, un port de la Dunăre.

“Banii nu erau prea prețuiți prin părțile astea. Ei obișnuiau să ducă peștele la piața de pește și să îl dea pe făină, legume, cartofi și pe alte lucruri“, spune Timofei. “Păi, imaginați-vă că, cu produsele pe care un pescar le primea la Galați pentru pește, o familie de patru persoane putea trăi confortabil toată iarna“.

Centrul românesc de producție a caviarului s-a mutat la Sfântu Gheorghe, micul sat unde, zeci de ani, pescarii locali strângeau peștele și icrele, ambalau produsele și le exportau, mai ales în Europa Occidentală, sub marcă sovietică.

Localnicii supraviețuiau cu cod sau cu alți pești, iar iarna, creșteau vite.

După 1989, când țara a înlăturat regimul comunist, compania privată care a preluat producția a revândut-o unei firme din Hamburg.

“Au luat caviarul, l-au ambalat și l-au vândut sub marca lor. L-au dus la Hamburg, unde era sediul firmei, și au spus că e caviar iranian din Marea Caspică“, afirmă Natalia Ivanov, o laborantă la pensie, care pregătea caviarul pentru transport și care acum stă în casa ei din Sfântu Gheorghe și se uită la vechi fotografii.

Nostalgia abundenței

Totuși, caviarul a fost prezent pe piața internă în timpul exploziei de consum de care România s-a bucurat în anii ’60 și la începutul anilor ’70.

După cum remarca antropologul Jill Massino într-un capitol din cartea sa ‘Comunismul dezvăluit – Consumul pe vremea Războiului Rece în Europa de Est‘, dedicată așa-zisei perioade de belșug din România comunistă, în memoria colectivă a românilor, caviarul a devenit simbolul belșugului de care s-au bucurat în comparație cu penuria din anii ’80.

“În 1963, sau oricând după venirea la putere a conducătorului comunist Nicolae Ceaușescu, până prin anii 1970 – 72, a fost o perioadă de înflorire. Lumea începea să găsească de toate. Icrele negre ajunseseră să se găsească în orice magazin alimentar. “Le găseai la kilogram“, i-a spus un român dnei Massimo în perioada studiului.

Timofei spune însă că, totuși, caviarul de pe piata internă reprezenta doar niște ‘rămășițe‘.

“Doar o parte din caviar se vindea pe piața internă, cel de o calitate inferioară. Calitatea a III-a. De asemenea, capul peștelui se vindea pe piața internă. Restul era trimis în întregime în străinătate“, își amintește Timofei.

El mai spune că sturionii și caviarul se înscriau printre felurile preferate ale mai marilor Partidului Comunist care vizitau Delta Dunării. “Când ne veneau în vizită asemenea oaspeți de rang înalt și nu le puteam servi sturion la prânz, ne spuneau: ‘Păi bine, omule, doar nu am venit până aici degeaba‘. Până pe la vreo 15 ani, sau chiar și la 19 ani, obișnuiam să mănânc icre negre cu lingura dintr-un borcan destul de mare. Nu le puneam pe blinii, cu unt sau cu alte prostii!“

Sursa: Balkan Insight / Articol de Marcel Gascon Barbera și Ana Maria Luca. Au mai colaborat: Dumitrița Holdiș și Mira Bălan / Traducerea: Alexandru Danga (Rador)