Irak, germenii unui nou conflict: Prăbușirea infrastructurii și declanșarea revoltei anti-corupție în Sud

Irakul a ajuns, din nou, în atenția presei internaționale luna aceasta, după ce la Basra, cel mai important oraș din sudul țării, cel puțin 15 oameni au fost uciși și alte câteva sute răniți în confruntări dintre protestatari și forțele de ordine.

Manifestanții au atacat și, în unele cazuri, au incendiat, sedii ale unor instituții guvernamentale și formațiuni politice șiite care, până acum, au jucat un rol-cheie în administrația centrală și au dominat, fără a întâmpina prea multă opoziție, sudul șiit al Irakului. Aeroportul din Basra a fost ținta unui tir cu rachete, ceea ce amintește de perioada în care insurgenții șiiți din oraș lansau atacuri împotriva forțelor Coaliției care a ocupat Irakul în 2003.

Unul dintre cele mai serioase incidente îl reprezintă incendierea consulatului iranian: lăsând la o parte faptul că, în general, reprezentanțele diplomatice beneficiază de o protecție specială și sunt scutite de astfel de atacuri, Iranul este cea mai influentă putere străină din Irak și își exercită această influență prin intermediul șiiților, așa că, teoretic, nu ar trebui să aibă probleme în bastionul acestora.

În afara Basrei, protestatarii au ocupat pentru scurt timp un câmp petrolifer și au blocat câteva zile portul irakian la Golf, Umm Qasr. La Baghdad, celebra Zonă Verde, unde se află sediile principalelor instituții guvernamentale și ale mai multor ambasade, a fost de asemenea ținta unui atac cu mortiere, eveniment rarisim în ultimii ani. Ceea ce face și mai confuză situația este o reacție a Casei Albe, care a afirmat că atacurile asupra aeroportului din Basra și Zonei Verzi ar fi fost lansate de milițiile controlate de Iran și ar fi vizat consulatul, respectiv ambasada Statelor Unite.

Problemele din sud sunt, în primul rând, sociale, însă ele denotă și o fractură tot mai accentuată în rândul șiiților irakieni. Aceasta se poate observa, de altfel, și în plan politic: alegerile legislative au dat un parlament extrem de fracționat, în care nici măcar alianțele clasate pe primele trei poziții nu dețin, împreună, jumătate plus unu din mandate. Cele mai multe voturi au fost obținute de Sairun, o alianță aflată sub conducerea lui Muqtada al-Sadr, un cleric șiit populist devenit celebru în anii 2000, când miliția sa a declanșat mai întâi o insurecție împotriva forțelor americane, apoi a luat parte la războiul civil dintre șiiți și sunniți pentru ca, spre sfârșitul acestuia, să intre în conflict cu forțele guvernamentale; acum, al-Sadr pare să joace cartea luptei anti-corupție și a unității naționale.

În competiție directă cu el este Fatah, alianța situată pe locul doi, formată din miliții sprijinite de Iran, implicate de-a lungul timpului în conflictele din Irak, inclusiv cel cu Statul Islamic, dar și în războiul civil sirian; e puțin probabil ca Teheranul să renunțe la influența pe care o exercită prin aceste miliții sau ca milițiile respective, care nu sunt controlate de guvern dar sunt conectate la resursele administrației, să fie dispuse să facă un pas înapoi. Actualul premier, Haider al-Abadi, un islamist moderat frecventabil atât de Statele Unite cât și de Iran, s-a clasat, cu Nasr, doar pe locul al treilea, ceea ce nu înseamnă că renunță la ideea de a obține un nou mandat – mai ales că își asumă victoria împotriva Statului Islamic.

Clasa politică pare incapabilă să ofere un răspuns populației și să depășească blocajul politic și administrativ în care se află țara: au trecut patru luni de la alegeri până când Parlamentul să reușească să își aleagă un președinte și probabil că va mai lua ceva timp până când va fi numit și un prim-ministru. Populistul Muqtada al-Sadr pare a fi singurul conectat la revendicările străzii, dar nu există nicio garanție că va reuși să se facă acceptat sau, chiar și în cazul unui astfel de scenariu, că un eventual guvern aflat sub influența sa va rezolva problemele cu care se confruntă țara. Irakul ar putea să fie în cazul unei noi crize majore care, de data aceasta, va afecta, în primul rând, zona șiită a țării.

În martie 2003, la scurt timp după declanșarea invaziei Irakului, am însoțit un convoi al Semilunii Roșii kuwaitiene care transporta ajutoare către o localitate irakiană aflată în apropierea graniței, Safwan. Americanii nu ajunseseră, încă, la Baghdad, iar la Basra, aflată la vreo 50 de kilometri distanță, continuau luptele dintre britanici și forțele lui Saddam. Irakienii nu păreau neapărat bucuroși de prezența atâtor străini, iar kuwaitienii nu erau foarte organizați: ajutoarele au fost mai degrabă aruncate la întâmplare decât împărțite, iar în toată dezordinea creată, mai mulți jurnaliști, rătăciți prin mulțime, au fost bruscați și câțiva au rămas fără echipamente.

Toți cei cu care am discutat – de la localnicii mai în vârstă și mai rezervați la un copil care a sărutat, demonstrativ, portretul lui Saddam de pe o bancnotă – cereau apă. Îmi amintesc că m-a frapat acest lucru, pentru că vedeam apa ca pe un dat, ceva aflat întotdeauna la îndemână: chiar și acolo unde nu a ajuns, încă, rețeaua de distribuție, apa poate fi adusă. Câteva săptămâni mai târziu, am întâlnit aceeași problemă la Basra, care între timp fusese ocupată de britanici: când am oprit mașina în care eram cu un coleg jurnalist pe una dintre străzi, pentru a schimba câteva vorbe cu irakienii, ni s-a cerut insistent apă. În perioada invaziei și în primele luni după căderea lui Saddam Hussein, lipsa apei potabile era pusă pe seama luptelor și a prăbușirii serviciilor publice. Cinci ani mai târziu, însă, când am petrecut câteva luni cu batalionul român din zona Nassiria, un ofițer îmi spunea că “Toată lumea cere apă. Este principala durere”.

La Baghdad, unde revenisem spre sfârșitul toamnei lui 2003, cea mai stringentă problemă o reprezenta lipsa curentului electric, care era distribuit doar câteva ore pe zi. Mulți dintre locuitori apelau la generatoare cu motorină care, prin zgomotul care te pisa zi și noapte și fumul gros pe care îl scoteau, făcea și mai grea viața într-un oraș zguduit zilnic de explozii, cu traficul mai tot timpul paralizat pentru că nimeni nu mai respecta vreo regulă și, în plus, multe străzi erau închise pentru a-i opri pe teroriștii sinucigași. “Maku kahraba” – “nu este curent electric” – devenise un lait-motiv al conversațiilor și apăruseră chiar și bancuri pe tema asta, ca acela în care copilul vine să îi spună mamei că s-a electrocutat tatăl, iar femeia strigă ceva de genul: “Avem curent! Du-te și dă repede drumul la mașina de spălat”.

Tot în acea perioadă, 2003 – 2004, din ce în ce mai mulți irakieni îmi spuneau, atunci când aveam vreo discuție despre situația politică și democrație, că toți politicienii sunt hoți. Această percepție era cauzată, mai degrabă, de o suspiciune legată de faptul că cei mai mulți dintre respectivii politicieni fie veneau din exil, fie din afara sistemului care dominase țara în ultimele decenii, iar implicarea lor în politică însemna, pentru o parte din populație, că urmăreau ceva. Mai mult, deși politicienii irakieni nu apucaseră încă să guverneze – autoritatea a fost transferată, oficial, doar în vara lui 2004 – erau considerați responsabili pentru ceea ce se întâmpla în țară.

Anecdotele de mai sus sunt importante pentru că arată că nemulțumirea față de calitatea serviciilor și starea infrastructurii, dar și ostilitatea față de o clasă politică percepută drept coruptă, există încă de la începuturile Irakului post-Saddam. În anii de după transferul autorității problema corupției a devenit tot mai serioasă. Rețelele de patronaj ale partidelor și triburilor au parazitat instituțiile naționale și administrația locală.

Jaful banilor publici a atins proporții epice – o comisie parlamentară estima anul acesta că în intervalul 2003 – 2018 ar fi “dispărut” 320 de miliarde de dolari, o sumă uriașă care pălește, însă, în fața celor 500 de miliarde de dolari despre care Comisia pentru Integritate a Irakului afirma, în 2015, că ar fi fost furați doar în perioada guvernării lui Nuri al-Maliki, între 2006 și 2014. De altfel, chiar și plecarea lui al-Maliki de la putere este legată, indirect, de corupția pe care a patronat-o. Fostul premier a fost forțat să demisioneze după ce, în urma unei ofensive-fulger, Statul Islamic a cucerit cea mai mare parte din vestul și nordul Irakului, ceea ce a produs un adevărat șoc, dat fiind faptul că forțele guvernamentale cu care s-au confruntat jihadiștii erau, teoretic, net superioare atât numeric cât și calitativ, după ani de zile de pregătire și investiții de zeci de miliarde de dolari în echipament.

Lucrurile nu stăteau, însă, chiar așa: sistemul de patronaj a dus la marginalizarea ofițerilor profesioniști în defavoarea celor care aveau conexiuni, dar erau slab pregătiți și incapabili să comande atunci când a fost nevoie. Corupția unei părți semnificative din corpul de ofițeri a făcut ca un număr mare de militari să fie “fantome”: pe hârtie făceau parte din unitățile lor însă, de fapt, stăteau acasă în schimbul unui procent din salariu pe care îl lăsau șefilor. Fostul ministru de externe în perioada 2003 – 2014 și de finanțe în 2014 – 2016, Hoshiar Zebary, estima la un moment dat că existau 30 de mii de astfel de fantome în rândul armatei – astfel încât jihadiștii s-au confruntat cu o armată mai puțin numeroasă și mai prost pregătită și condusă decât se afirma, armată care, în plus, se afla în mijlocul unei populații sunnite ostilizate și de corupția de la Baghdad.

Corupția și incompetența asociată cu sistemul de patronaj se află și în spatele problemelor de la Basra. Teoretic, orașul – al doilea ca mărime și număr de locuitori după devastarea Mosulului – ar trebui să fie unul dintre cele mai bogate ale țării. Este capitala regiunii cu cele mai mari zăcăminte de petrol ale Irakului, un port major, are o importantă industrie petro-chimică și e situat în apropierea principalului port de apă adâncă, Um Qasr, și a terminalelor prin care se exportă cea mai mare parte a petrolului irakian. Cu toate acestea, managementul defectuos și lipsa investițiilor în infrastructură au dus la o situație dezastroasă: canalele sale, cândva celebre, sunt infestate de gunoaie, apa de la robinet a devenit toxică și a provocat, deja, zeci de mii de îmbolnăviri, curentul electric – vital pentru a face față, vara, temperaturilor, care sunt cele mai mari din Irak și deseori sar de 45 de grade – se întrerupe frecvent. Au fost lansate, totodată, avertismente că există riscul declanșării unei epidemii de holeră. Nici măcar nu se poate da vina, pentru ceea ce se întâmplă, pe situația de securitate, care reprezintă o scuză bună în alte zone ale țării: ultimele forțe internaționale s-au retras în urmă cu 7 ani, astfel încât o rezistență armată nu se mai justifică, iar amenințarea jihadiștilor este nesemnificativă, dată fiind distanța dintre Basra și zonele sunnite unde aceștia își pregătesc atacurile. Este logic, așadar, ca furia protestatarilor să se îndrepte către administrație și către partidele politice prezente în oraș. Cum majoritatea acestor formațiuni au legături strânse cu Iranul, nu e deloc surprinzător ca o parte din vina pentru ceea ce se întâmplă să îi fie atribuită Teheranului, iar acest lucru explică incendierea consulatului.

“Corupția este terorism”: noul slogan al clericului care a înfruntat Statele Unite

Protestele anti-corupție din ultimele două luni, care au culminat cu violențele de la Basra, nu au fost primele de acest gen din Irak. Un prim val de astfel de manifestații s-a înregistrat în 2011, iar din 2015 avem de-a face cu o adevărată mișcare, care a reușit să mobilizeze, cu regularitate, zeci de de mii de manifestanți în Baghdad și în orașele din sud, în timp ce în restul țării continua războiul cu Statul Islamic. Penele frecvente de curent electric au fost catalizatorul primelor demonstrații din 2015, însă momentul-cheie a venit în luna august, când protestatarilor li s-au alăturat și adepți ai lui Muqtada al-Sadr; din acel moment, clericul a preluat, în mare măsură, controlul manifestațiilor și a participat el însuși la unele dintre acestea.

Un episod semnificativ a avut loc în martie 2016, când Muqtada al-Sadr a forțat intrarea în Zona Verde din Baghdad: în loc să încerce să îl oprească, generalul însărcinat cu securitatea s-a aplecat și i-a sărutat mâna, în semn de respect – gest care i-a atras demiterea. Adepții lui al-Sadr au intrat din nou în Zona Verde pe 30 aprilie 2016, când au ocupat pentru câteva ore clădirea Parlamentului, și la mijlocul lunii mai – însă atunci forțele de ordine au reacționat și au utilizat muniție de război pentru a-i evacua. Noi proteste au avut loc în 2017, iar anul acesta al-Sadr a făcut campanie pentru Sairun cu sloganul “corupția este terorism”. Nu a candidat și el și nici nu va încerca să obțină un post în guvern pentru că se consideră că astfel de funcții politice sunt sub demnitatea cuiva de rangul său. A reușit, însă, să fie suficient de convingător încât Sairun să obțină cel mai mare număr de mandate – 54. Alianța are cu doar 6 parlamentari mai mulți decât rivalii din Fatah și este departe de cele 165 necesare pentru a forma majoritatea. Cu toate acestea, rezultatul l-a plasat pe al-Sadr în poziția de kingmaker.

Influența lui Muqtada al-Sadr, spre deosebire de cea a altor clerici – vezi, de exemplu, liderul spiritual al șiiților irakieni, marele ayatollah Ali al-Sistani – nu derivă din cunoștințele sale religioase; la 44 de ani este prea tânăr pentru a putea fi un teolog consacrat. Face parte, însă, dintr-una dintre familiile cele mai prestigioase ale musulmanilor șiiți, descendentă din profetul Muhammad – prin fiica sa, Fatima – și din primul imam, Ali, văr al lui Muhammad și soț al Fatimei. În ultimul secol, familia al-Sadr a dat unii dintre cei mai importanți teologi ai lumii șiite, între care libanezul Musa al-Sadr și irakienii Muhammad Bakir al-Sadr și Muhammad Sadiq al-Sadr.

Ultimii doi sunt socrul, respectiv tatăl lui Muqtada și au fost, ambii, uciși din ordinul lui Saddam Hussein: Bakir al-Sadr în 1980, iar Sadiq al-Sadr în 1999, când alături de el au fost asasinați și doi dintre frații mai mari ai lui Muqtada. Această crimă a dus la declanșarea unor revolte anti-guvernamentale – înnăbușite de forțele lui Saddam – ale șiiților irakieni, pentru că dincolo de prestigiul religios pe care i-l dădea rangul de mare ayatollah, Muhammad Sadiq al-Sadr se bucura de o imensă popularitate și pentru activitatea sa umanitară. Popularitatea lui Muhammad Sadiq al-Sadr și devotamentul pentru el s-au răsfrânt și asupra fiului său, Muqtada, și au stat la baza mișcării care s-a închegat în jurul acestuia imediat după căderea lui Saddam.

Cea de-a doua sursă majoră a influenței lui Muqtada al-Sadr o reprezintă activitatea sa în anii care au urmat căderii lui Saddam Hussein. A fost primul lider șiit important din Irak care și-a manifestat opoziția față de ocupația americană. Într-un interviu acordat televiziunii americane CBS în 2003 și difuzat în 2004, al-Sadr a afirmat că “Micul șeitan a plecat, marele șeitan a venit”, micul șeitan fiind, pentru el, Saddam Hussein iar marele șeitan – Statele Unite. CBS a tradus “șeitan” prin “șarpe”, însă cuvântul înseamnă, în primul rând, Satana; la vremea interviului, formula de “marele șeitan” era deja folosită de ani de zile de regimul teocratic de la Teheran pentru a indica principalul său adversar – Statele Unite. La momentul la care Muqtada al-Sadr critica Statele Unite, mulți șiiți irakieni încă le erau recunoscători americanilor pentru că îi eliberaseră de teroarea lui Saddam Hussein, iar organizațiile politice ale acestora, inclusiv partide religioase ca Dawa și Consiliul Suprem pentru Revoluție Islamică în Irak (SCIRI), colaborau cu Autoritatea Provizorie a Coaliției.

Muqtada al-Sadr, pe atunci în vârstă de 29 de ani, a adoptat un discurs populist care nu îi viza doar pe americani, ci și noul establishement care lua contur în Irak. Discursul conținea, totodată, și o puternică nuanță naționalistă și o pledoarie pentru unitatea diferitelor comunități irakiene. Acest lucru este semnificativ dat fiind contextul acelei epoci – Iranul, încă văzut cu ostilitate de naționaliștii irakieni după sângerosul război din anii ’80, începea să devină influent prin partidele șiite și liderii acestora, cărora le oferise adăpost în perioada dictaturii lui Saddam. În plus, tot mai mulți șiiți începeau să se arate ostili față de sunniți, care furnizaseră timp de zeci de ani coloana vertebrală a unui regim care îi oprimase. Ca un semn al deschiderii către sunniți, Muqtada al-Sadr a trimis camioane de ajutoare în Fallujah atunci când aceasta a fost ocupată de insurgenți și asediată de forțele Coaliției. În acel moment, clericul avea deja propria sa miliție, Armata Mahdi, care lansa o insurecție ce se desfășura în paralel cu cea a insurgenților sunniți. Numele ales pentru miliție este semnificativ întrucât trimite și la o dimensiune mistică, despre care s-a vorbit mai puțin, a mișcării lui Muqtada al-Sadr: Mahdi este, în escatologia musulmană, o figură mesianică așteptată înaintea Zilei Judecății pentru a se lupta cu echivalentul musulman al Antichristului. De altfel, un oficial sadrist mi-a spus, în 2004 la Baghdad, că americanii au invadat Irakul pentru a împiedica venirea lui Mahdi și că acesta era motivul pentru care în apropierea locurilor sfinte ale șiiților fuseseră amplasate baze militare.

Armata Mahdi a pierdut confruntările cu forțele Coaliției din vara lui 2004, însă a rămas activă în anii următori. În timpul războiului civil care a avut loc între șiiți și sunniți în 2006 – 2007, au existat acuzații că membri ai Armatei Mahdi au format echipe de execuție care au comis atrocități împotriva sunniților, ceea ce a dinamitat imaginea de unificator pe care încercase să și-o formeze Muqtada. Miliția sa a intrat, de asemenea, în conflict armat și cu Organizația Badr, o miliție sprijinită de Iran care avea o enormă influență în administrație, dar și cu forțele de securitate irakiene. În 2008, Armata Mahdi a fost vizată, în Basra și în alte orașe din sud, de prima operațiune majoră pe care armata irakiană a desfășurat-o singură, la ordinul premierului Nuri al-Maliki. Armata Mahdi a fost înfrântă și după câteva luni s-a desființat, iar Muqtada al-Sadr a plecat în Iran pentru a-și desăvârși educația religioasă. În anii următori vizibilitatea clericului a fost una redusă, însă în plan politic adepții săi au continuat să joace un rol important. Revenirea lui al-Sadr în Irak a coincis cu retragerea americană din această țară; trei ani mai târziu, în fața amenințării Statului Islamic, Armata Mahdi a fost reactivată sub o altă denumire, Companiile Păcii, și a luat parte la mai multe bătălii împotriva jihadiștilor.

Pe măsură ce jihadiștii erau împinși tot mai departe de Baghdad, a început să sporească și vizibilitatea lui Muqtada al-Sadr. Temele discursului său sunt, în mare, aceleași care l-au consacrat, dar accentul este pus acum pe lupta împotriva corupției și mai puțin pe Statele Unite, care nu sunt, însă, ignorate: al-Sadr a cerut retragerea forțelor americane care au fost trimise în Irak pentru războiul cu Statul Islamic și a amenințat că va ordona atacuri împotriva acestora. Componența alianței cu care a câștigat alegerile denotă eforturi de depășire a caracterului religios al mișcării sale: din Sairun fac parte, printre alții, și comuniștii. Au fost făcute și noi încercări de reconciliere cu sunniții chiar în 2014, când Muqtada al-Sadr pleda pentru un front unit cu aceștia în timp ce miliția sa se lupta cu jihadiștii Statului Islamic. În aceeași cheie, a deschiderii către sunniți, ar trebui văzută și vizita din aprilie 2017 în Arabia Saudită, unde al-Sadr s-a întâlnit cu liderul de facto al țării, Muhammad bin Salman. Anul acesta al-Sadr s-a oferit chiar să joace rolul de mediator între saudiți și iranieni, aflați într-o competiție acerbă în Golf și în Levant.

Formarea unei coaliții, de la principii la nevoia de compromis

Poziționarea actuală a lui Muqtada al-Sadr – dar și acțiunile sale de după căderea lui Saddam Hussein – complică extrem de mult negocierile privind formarea unei majorități parlamentare. Din Fatah, alianța plasată pe locul doi în alegeri, fac parte cele mai radicale miliții șiite, antrenate și finanțate de Forța Quds, unitatea de elită a Gărzilor Revoluționare Iraniene: Asa’ib Ahl al Haq, formată la mijlocul anilor 2000 de radicali din Armata Mahdi, Organizația Badr și Kata’ib Hezbollah. Primele două au fost acuzate de crime împotriva civililor sunniți atât în a doua jumătate a anilor 2000, cât și în timpul campaniei împotriva Statului Islamic. O alianță cu ele ar dinamita reconcilierea cu sunniții sau o eventuală deschidere către saudiți. În plus, Asa’ib Ahl al Haq este pe lista neagră a americanilor, împotriva cărora a organizat mii de atacuri în a doua parte a anilor 2000, iar Organizația Badr este de 15 ani un adversar al sadriștilor.

Nu în ultimul rând, aceste miliții sunt asociate cu corupția care a paralizat Irakul și de aceea au fost vizate de recentele proteste de la Basra – unde, nu întâmplător, singura formațiune ale cărei sedii nu au fost devastate de protestatari este cea a lui al-Sadr. Partidul Islamic Dawa, cândva cea mai importantă forță politică a șiiților, a avut reprezentanți în alegeri pe două liste: una condusă de actualul prim-ministru, Haider al-Abadi, cealaltă de fostul premier, Nuri al-Maliki. Ultimul nu doar că este exponent al corupției, dar a și trimis armata împotriva sadriștilor, astfel încât o colaborare cu el este exclusă. În ceea ce-l privește pe al-Abadi, imaginea sa este afectată de incapacitatea de a rezolva problemele structurale ale țării, dar și de răspunsul uneori brutal al forțelor de ordine la protestele din ultimii trei ani, inclusiv la cele care au avut loc la Basra săptămâna trecută. Muqtada al-Sadr a cerut plecarea lui Haider al-Abadi și, poate mai semnificativ decât atât, marele ayatollah Ali al-Sistani, cea mai influentă personalitate șiită, a spus că nu va sprijini, pentru funcția de prim-ministru, niciun fost ocupant al acesteia, ceea ce reprezintă o lovitură serioasă pentru actualul premier.

Există și forțe politice spre care al-Sadr a manifestat deschidere: alianța laică și inter-confesională a fostului premier Ayad Allawi, precum și Al Hiqmah, o mișcare condusă de Ammar al-Hakim. În ambele cazuri, al-Sadr a arătat că este dispus ca, până la un punct, să facă compromisuri. Ayad Allawi era premier interimar al Irakului în timpul revoltei Armatei Mahdi din vara lui 2004 și a trimis trupe să lupte împotriva acesteia alături de americani. Ammar al-Hakim provine dintr-o familie de lideri religioși aflată în rivalitate cu al-Sadr. Tatăl și unchiul său, Abdul Aziz și Muhamad Bakir, au format și condus Consiliul Suprem pentru Revoluție Islamică în Irak și brațul armat al acestuia, Organizația Badr. Abdul Aziz al-Hakim a fost unul dintre cei mai puternici și controversați politicieni irakieni din 2003 până la moartea sa, în 2009, și un rival al lui Muqtada. Ammar a preluat în 2009 partidul tatălui său, însă anul trecut a decis să înființeze o nouă formațiune și să se delimiteze de foștii colegi, ceea ce îl face ceva mai frecventabil. Împreună, Allawi și al-Hakim ar adăuga 40 de mandate la cele 54 ale lui al-Sadr, ceea ce înseamnă că mai este mult până la atingerea celor 165 necesare. Lentoarea cu care se mișcă politicienii sporește iritarea populației: au trecut patru luni de la alegeri până când Parlamentul să își aleagă președintele, pe Muhammad al-Halbusi care, conform unui algoritm stabilit după căderea lui Saddam Hussein, este un sunnit. Miza funcției nu este atât de mare, astfel încât sadriștii și aliații lor au acceptat propunerea venită din partea blocului pro-iranian din Parlament. Urmează, însă, numirea președintelui – care va fi un kurd – și doar după aceea se va alege primul-ministru, care este șiit și, totodată, cel mai puternic om în stat; este de așteptat ca lupta pentru această poziție să fie mult mai dură.

De la revolta mahalalei la mișcarea anti-sistem

Cuvântul “shruggie” era folosit în sens peiorativ, în Baghdadul anilor ’90, pentru a descrie indivizi mai puțin educați, lipsiți de maniere, nu atât de emancipați ca aceia care se considerau orășeni și, deseori – dar nu întotdeauna – aparținând unor pături sociale mai sărace; îi puteai recunoaște atât după comportament și limbaj cât și după vestimentație care, atunci când se dorea elegantă, consta într-o cămașă lucioasă, pantaloni largi din stofă de proastă calitate și o pereche de pantofi de lac sau șlapi. Sensul cuvântului “shruggie” ar fi redat, probabil, cel mai bine, în argoul românesc, de termeni ca “meltean” sau “cocalar”. Traducerea propriu-zisă, însă, este aceea de “sudist”, persoană provenind din sudul șiit al Irakului. În anii ’90 această semnificație era una secundară; “shruggie” era folosit atât de șiiți cât și de sunniți, iar cel indicat nu era în mod obligatoriu șiit. Dublul-sens al cuvântului a făcut ca, după căderea lui Saddam Hussein și accentuarea tensiunilor dintre cele două comunități, “shruggie” să devină unul dintre acei termeni pe care mulți au început să îi evite în public.

Prietenii mei din Baghdad încă îl mai foloseau – dar mult mai puțin – în ultimele luni ale lui 2003. Atunci mi-au povestit despre zilele de haos din primăvara acelui an când, fără a fi stingheriți în vreun fel de americanii care ocupaseră orașul, irakienii au jefuit ministere, palatul lui Saddam, spitale, Muzeul Național, Universitatea din Baghdad, Grădina Zoologică și au luat tot ce s-a putut, de la artefacte vechi de mii de ani la paturi de spital și animale sălbatice. Dincolo de instituții, a avut de suferit de pe urma jafurilor și populația: mi-au fost arătate înregistrări în care bărbați înarmați opreau mașini în trafic ziua în amiaza mare, împușcau șoferii, apoi se urcau la volan și plecau. Oamenii obișnuiți nu au avut nimic de-a face cu asta, îmi spuneau prietenii mei, care insistau că gloatele care devastaseră orașul erau formate din bandiți și shruggies; ca să mă conving singur, puteam să merg în Shorja și Bab al-Sharji, zone predominant șiite din centrul Baghdadului, unde o mulțime de shruggies încă vindeau, direct pe caldarâm, obiecte furate în primăvară.

Văzusem cu ochii mei marele jaf atunci când acesta încă era în plină desfășurare, dar nu la Baghdad ci la Basra, în aprilie 2003, la scurt timp după ce orașul a fost ocupat de armata britanică. Mai fusesem la Basra și în 1996, când mă surprinsese plăcut felul de a fi al oamenilor, mai prietenoși decât cei din Baghdad – asta în pofida faptului că prietenii mei mă avertizaseră că nu o să îmi placă pentru că merg în fieful shruggielor. În 2003 am ajuns în Basra dinspre Kuwait, de unde plecasem împreună cu un coleg jurnalist în ideea de a ajunge la palatul lui Saddam Hussein din oraș și de a încerca să stăm o noapte acolo pentru a lua pulsul situației de la britanici. În drum către palat am trecut pe lângă hotelul Sheraton, singurul cât de cât întreținut din oraș unde, de altfel, fusesem cazat cu 7 ani mai devreme. Din hotel, supravegheat de la o oarecare distanță un blindat britanic, ieșea un șir de oameni care cărau uși, obiecte sanitare și orice altceva nu se furase în zilele anterioare. Scena părea, pe undeva, ireală, pentru că nu avea nimic din imaginile asociate, de obicei, cu astfel de acte de huliganism: nu ardea nimic, nu se auzeau strigăte, nimeni nu era agitat sau surescitat. Militarii britanici erau relaxați iar jefuitorii păreau, mai degrabă, niște zilieri care își văd, fără prea mult chef, de rutină.

În anii care au urmat, autoritățile irakiene au făcut unele eforturi pentru a recupera artefactele furate din muzee, însă în rest tâlharii au cam scăpat cu prada și nimeni nu s-a obosit prea mult să îi caute și să îi aducă în fața legii, chiar dacă majoritatea irakienilor credeau că bunurile furate nu aparținuseră regimului – în cazul acesta ar fi putut fi găsită o justificare – ci poporului.

Jurnalistul Patrick Cockburn scria, în “Muqtada al Sadr and the Battle for the Future of Iraq” că Muqtada ar fi dat în primăvara lui 2003 o fatwa – opinie, judecată religioasă – în care afirma că aceia care au jefuit instituțiile își pot păstra prada cu o singură condiție – să ofere, ca donație, o parte din valoarea ei, organizației sale. Prin această fatwa, Muqtada – afirmă Cockburn – i-ar fi alienat pe șiiții care dețineau proprietăți și făceau parte din establishmentul acestei comunități și i-ar fi convins pe mulți că sadriștii sunt, în mare măsură, o gloată de hoți și de tâlhari. Personal nu am auzit de această fatwa cât am fost la Baghdad, însă existența sa nu mi se pare implauzibilă. Validarea jafului general cu care a început noul Irak este ironică și poate denota ipocrizie, însă nu trebuie scăpat din vedere că mulți dintre cei care au participat la această devalizare făceau parte din păturile cele mai sărace și mai defavorizate ale populației, acea sărăcime șiită pe care încercase să o ajute Muhammad Sadiq al-Sadr; cu alte cuvinte, proveneau exact din rândurile masei de susținători ai lui Muqtada. Nu este deloc întâmplător faptul că cea mai săracă zonă a Baghdadului, cu o populație preponderent șiită, a fost denumită, în onoarea lui Muhammad Sadiq, “Medinat al-Sadr”, Orașul Sadr. Uriașul cartier, construit începând cu sfârșitul anilor ’50, s-a numit inițial “Medinat al-Thawra”, Orașul Revoluției – o trimitere la răsturnarea monarhiei hașemite din 1958 – iar ulterior “Medinat al-Saddam”, astfel încât schimbarea denumirii după 2003 a reprezentat și o victorie simbolică împotriva celui care ordonase asasinarea lui Muhammad Sadiq. Medinat al-Sadr, unde organizația lui Muqtada a lansat după 2003 o serie de programe sociale care i-au consolidat dominația și a preluat controlul a numeroase spitale, școli și moschei, a fost cartierul din Baghdad în care Armata Mahdi a opus cea mai puternică rezistență armatei americane și, ulterior, forțelor de securitate irakiene și a rămas un bastion al sadriștilor până în ziua de astăzi. Alianța electorală dintre sadriști și comuniști are, și ea, o legătură cu Medinat al-Sadr: această zonă a Baghdadului a fost cea în care s-au refugiat și au continuat să opereze, în ilegalitate, comuniștii irakieni după ce au intrat în conflict cu baathiștii lui Saddam Hussein.

Succesele, dar și înfrângerile suferite până acum de Muqtada al-Sadr sunt strâns legate de susținerea maselor sărace, puțin educate și oarecum alienate din locuri ca Medinat al-Sadr. Vulnerabile la acel tip de discurs populist care îmbină idei sociale, mistico-religioase și naționaliste, au reușit să se mobilizeze în repetate rânduri și au fost capabile, atunci când s-a ajuns la confruntări armate, să arate un devotament fanatic care s-a dovedit, însă, insuficient – de fiecare dată mișcarea a sfârșit prin a pierde, indiferent dacă s-a confruntat cu forțele Coaliției sau cu cele irakiene.

Dincolo de aceste cartiere sărace ale orașelor irakiene sunt grupurile care i-au privit cu suspiciune și chiar cu ostilitate pe sadriști: șiiții cu o situație materială ceva mai bună, cei care ascultă de establishmentul religios reprezentat de Sistani și de alți ayatollahi, simpatizanții partidelor religioase tradiționale, cei aflați în zone dominate de milițiile înarmate pro-iraniene sau conectați la aparatul administrativ – statul este, prin diferitele instituții și companii pe care le deține, principalul angajator al țării, iar mulți dintre acești angajați au ajuns acolo grație sistemului de patronaj, așa că sunt direct interesați de menținerea acestuia.

Pentru a putea să își lărgească baza de susținere, Muqtada al-Sadr avea nevoie, pe de-o parte, de o adaptare a discursului, iar pe de altă parte de o mai mare recunoaștere a expertizei sale în chestiuni religioase – ceea ce explică atât episodul studiilor din Iran cât și implicarea în protestele anti-corupție. Există, însă, două mari probleme. Prima este că, atât timp cât nucleul susținătorilor lui Sadr rămâne format din acele pături sociale care au dat și o parte din vandalii din 2003 și din extremiștii războiului civil, vor exista destui irakieni care îl vor privi pe al-Sadr cu suspiciune sau chiar cu ostilitate. Cea de-a doua problemă este că mișcarea anti-sistem în fruntea căreia s-a pus Muqtada nu mai este formată doar din sadriști, ceea ce înseamnă că poate scăpa mai ușor de sub control – iar acest lucru ar putea genera o reacție brutală a celor vizați de proteste. Pe de altă parte, o preluare a administrației de către sadriști – care, de altfel, au mai fost la guvernare și s-au dovedit a fi la fel de corupți ca și reprezentanții altor grupuri – ar putea să ducă la decuplarea lor de la mișcarea anti-sistem, pentru că s-a ajuns atât de departe încât nimeni nu poate rezolva problemele existente peste noapte. Chiar și dacă ar veni la putere o echipă decisă să o rupă cu practicile existente și să schimbe totul din temelii – ceea ce este puțin probabil – este de așteptat o rezistență puternică a sistemului, iar în spatele sistemului se află miliții bine înarmate și gata să își apere privilegiile și în spatele acestora – Iranul.

Germenii unui viitor dezastru

Problemele din zona șiită a Irakului pălesc în comparație cu cele din vestul și nordul sunnit. Orașe întregi – Fallujah, Ramadi, Tikrit, Mosul – au fost distruse în războiul cu Statul Islamic, iar autoritățile estimau că pentru reconstrucție este nevoie de cel puțin 88 de miliarde de dolari. Milioane de persoane au fost forțate să își părăsească locuințele, iar Biroul ONU pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare spunea la începutul anului că 2,6 milioane de irakieni încă sunt refugiați interni. Mulți sunniți nu au votat, fie pentru că sunt în continuare refugiați, fie din cauza situației din orașele lor, astfel încât această minoritate este din nou sub-reprezentată. Nu trebuie să uităm că succesul Statului Islamic a venit și pe fondul marginalizării și discriminării sunniților, care nu au opus rezistență atunci când gruparea și-a lansat ofensiva și, în unele cazuri, chiar i s-au alăturat. Dacă aceștia se vor simți ignorați de Baghdad și reconstrucția trenează, există oricând riscul apariției unor alte grupări radicale sau chiar a unei reveniri a Statului Islamic – în fond, organizația jihadistă nu a fost eradicată, iar membri ai săi continuă să lanseze atacuri teroriste și de gherilă. Kurzii nu au uitat umilința din toamna lui 2017, când au fost alungați cu forța armelor din regiunea Kirkuk, iar visul de a obține independența le-a fost spulberat.

La toate acestea se adaugă manevrele puterilor regionale, în primul rând Arabia Saudită și Iranul. Saudiții vor să împingă dincolo de granița lor blocul șiit, iar Teheranul urmărește menținerea coridorului către clienții săi din Siria și Liban, dar și accesul la locurile sfinte ale șiiților, în primul rând Najaf și Kerbala. În plus, ambele puteri se tem că Irakul ar putea fi folosit și ca o rampă de lansare a unui eventual atac împotriva lor. Nu în ultimul rând, niciuna nu își dorește cu adevărat un Irak puternic: elita politică și militară a Iranului își amintește foarte bine sângerosul război din anii ’80, iar saudiții știu că, fără protecția oferită de Statele Unite și intervenția acestora în Golf, ar fi putut deveni, după Kuwait, următoarea țintă a agresiunii lui Saddam Hussein.

Zona șiită a Irakului este, după căderea lui Saddam Hussein, cea care a menținut stabilitatea țării și a oferit resursa necesară pentru a împinge înapoi Statul Islamic. Alunecarea acesteia către instabilitate ar contamina imediat și restul țării. De acolo, orice scenariu este posibil, inclusiv un nou conflict armat și amestecul puterilor regionale și globale – pentru că, de exemplu, Statele Unite, și nu doar ele, nu își pot permite să ignore Irakul. Aici nu mai este vorba despre Siria, care a putut fi lăsată să se facă praf până când lumea s-a trezit cu Statul Islamic și cu câteva milioane de refugiați. Irakul are o populație de aproape două ori mai mare. Este al treilea mare exportator global de petrol – și este situat exact în inima Orientului Mijlociu, între Golf, principalul centru global al producției și exportului de petrol și Turcia care, după cum a arătat criza refugiaților sirieni, reprezintă calea către Europa.

Cele de mai sus reprezintă, desigur, un scenariu extrem. Există posibilitatea ca Muqtada al-Sadr să fie forțat de iranieni să accepte un compromis cum, de altfel, s-a mai întâmplat în trecut – dar asta nu va potoli strada. Este posibil și ca cei din Sairun să fie ocoliți în întregime și să fie găsit un candidat gen Haider al-Abadi, care să le convină atât iranienilor cât și americanilor și să mențină actualul status-quo. Un prim semnal că sunt alternative a fost dat prin formarea coaliției pro-iraniene Al-Binna, care, fără să aibă încă o majoritate, a reușit să își impună candidatul pentru funcția de președinte al Parlamentului și unde principalii jucători sunt Fatah și alianța fostului premier al-Maliki; acestora li s-a alăturat, printre alții, și Falih al-Fayyadh, care a intrat în Parlament pe lista lui Haider al-Abadi și este șef al Forțelor de Mobilizare Populară, o organizație umbrelă sub care se află milițiile (majoritatea șiite) care s-au luptat, alături de forțele guvernamentale, cu Statul Islamic. Muqtada s-ar putea retrage din politică, mai ales că a amenințat de mai multe ori că o va face, infrastructura ar putea fi cârpită, pe ici pe colo, protestele ignorate și – atunci când se amplifică – descurajate de miliții și de forțele de ordine, care au arătat că pot fi extrem de brutale. Pe de altă parte, însă, există și posibilitatea ca lucrurile să scape complet de sub control. Germenii unui viitor dezastru, care să pornească din Sudul șiit, sunt acolo.