Istoria Holocaustului din România – o experiență personală formativă

În fiecare zi de 27 ianuarie – Ziua Comemorării Victimelor Holocaustului – scriu câte un articol care aduce un modest omagiu milioanelor de oameni uciși și supraviețuitori ai unuia dintre cele mai cumplite genocide din istorie (nu am să spun aici cel mai cumplit, deși există argumente în sprijinul acestei afirmații).

Am scris despre experiențele unor supraviețuitori, despre persecuții, deportări, masacre și despre modul în care Holocaustul din România a ajuns să fie reflectat în istoriografia românească, precum și modul în care istoria acestui eveniment este percepută azi de opinia publică românească.

Anul acesta voi scrie despre cum am luat contact cu istoria Holocaustului din România, cum am reflectat această istorie în materialele mele jurnalistice și ce impact a avut asupra mea.

În anii ’80, Holocaustul din România nu era menționat în documente oficiale, decât cu câteva excepții, cum ar fi Pogromul de la Iași din iunie – iulie 1941, dar cu un bilanț mult mai redus decât cel real și cu etnia victimelor – evrei practic nemenționată oficial. Ceva mai mult era menționat Holocaustul din nordul Transilvaniei ocupat de Ungaria și înfăptuit după ocuparea acelei țări de către Germania nazistă pe 19 martie 1944. Bineînțeles că propaganda oficială folosea acest eveniment împotriva țării vecine, pe fondul unui viraj naționalist tot mai accentuat și a unei semi-reabilitări a dictatorului fascist Ion Antonescu de către regimul condus de Nicolae Ceaușescu.

În acea perioadă am citit o frază rătăcită într-un articol publicat în Revista Cultului Mozaic (una din puținele publicații citibile într-un peisaj editorial sinistru) în care se spunea că în timpul cel De-Al Doilea Război Mondial au fost deportați în Transnistria 140.000 de evrei dintre care mai puțin de jumătate s-au întors de acolo. Nu erau date amănunte, dar cum știam că cele două provincii erau sub administrație românească, nu era greu de dedus cine era responsabil de acel genocid: regimul condus de Ion Antonescu.

O evoluție de peste 30 de ani

N-am uitat acea informație și după căderea regimului comunist, când am devenit jurnalist mi-am propus să cercetez acest episod tragic din istoria recentă a României, iar în 1991 la împlinirea a 50 de la Pogromul de la București (21 – 23 ianuarie 1941) am realizat cu șef-rabinul României de atunci, Moses Rosen, un supraviețuitor al acelui masacru, care mi-a confirmat că în Basarabia, Bucovina și Transnistria au fost uciși în masă evrei de către regimul Antonescu.

Anii ’90 au constituit o perioadă a reacției anti-comuniste (firești), care nu era propice unei examinări detașate a perioadei de dinainte de 23 august 1944, care fuseseră calificată drept fascistă de regimul comunist instalat ulterior sub protecția Armatei Roșii. Au fost anii în care Antonescu și Mișcarea legionară au avut parte de un tratament istoriografic favorabil, chiar dacă nu era vorba de o reabilitare.

În 1998 am realizat primul meu material de amploare despre Holocaustul din România, o serie documentară de trei episoade difuzată de BBC România, în care vorbeam cu supraviețuitori – Leizer Finkelstein, Marcel Langman, Mirjam Bercovici, Felicia Carmelly, Shabs Roif – istorici – Radu Ioanid, Jean Ancel, Gheorghe Buzatu, Alex Mihai Stoenescu – unul dintre primele materiale de presă în limba română în care era înfățișată tragedia evreilor din perioada 1940 – 1944 și apăreau cifre despre numărul evreilor morți de care era responsabil statul român în acea perioadă. În timp ce Jean Ancel avansa un număr de 410.000, Radu Ioanid estima numărul victimelor la 275.000, Alex Mihai Stoenescu la 180.000 și Gheorghe Buzatu (la acea vreme președintele Ligii Mareșal Ion Antonescu) la 60.000.

După șase ani, în 2004 avea să fie publicat Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, document oficial al statului român, care prezenta, pe baza unor documente provenite în majoritate din arhive românești istoria evenimentelor petrecute în perioada 1940 – 1944 (inclusiv în nordul Transilvaniei ocupat de Ungaria și apoi de Germania nazistă). Atunci a fost stabilit bilanțul victimelor la între 280.000 – 380.000 de morți evrei (foarte aproape de variantele Ioanid – Ancel din documentarul BBC in 1998) și 11.000 de romi în responsabilitatea statului român și 135.000 de evrei uciși în nordul Transilvaniei în responsabilitatea Germaniei naziste și aliaților săi maghiari.

Am continuat să aprofundez istoria Holocaustului din România și am abordat, pe lângă evenimentele mai cunoscute – Pogromul de la București, Pogromul de la Iași, masacrul de la Odesa (22 – 25 octombrie 1941) și episoade mai puțin cunoscute: masacrul de la Galați (30 iunie 1940), pogromul de la Dorohoi (1 iulie 1940), “curățarea terenului” în Basarabia, Bucovina și Herța (iulie – august 1941), masacrele din Transnistria între care cel de la Bogdanovca (21 decembrie 1941 – 8 ianuarie 1942).

Noi mărturii

Am adăugat noi mărturii ale supraviețuitorilor – Cora Benador (Pogromul de la București), Leonard Zăicescu (Pogromul de la Iași), Liviu Beris (Herța), Arno Blei, Norman Manea (Bucovina), Ester Gelbelman (Transnistria – interviu Yad Vashem, Memorialul Holocaustului Ierusalim), Jean Askenasy (Craiova), etc, ca și analize ale istoricilor ca Vladimir Solonari, Grant Thomas Harward sau Emanuel Grec.

De asemenea, am abordat și Holocaustul romilor, vorbind cu supraviețuitori (Brăilă Constantin) și urmași ai victimelor (Gelu Duminică, Giuliano Dumitru) și istorici (Valentin Negoi, Maria Luiza Medeleanu).

Am examinat și Mișcarea legionară, vorbind cu istorici ca Adrian Cioflâncă sau Florin Muller. M-a preocupat și soarta celor acuzați de înfăptuirea Holocaustului, în frunte cu Ion Antonescu, trecând prin criminalii de la Bogdanovca (Modest Isopescu, Aristide Pădure), dar și figuri controversate precum Mircea Vulcănescu și Radu Gyr, despre care am vorbit cu istorici ca Dennis Deletant sau Marius Cazan.

Nu i-am uitat nici pe românii care au salvat evrei de la moarte cu riscul propriei vieți – Regina Mamă Elena, Traian Popovici, Viorica Agarici, Gheorghe și Liuba Benea, oameni de care nu se vorbește aproape deloc azi.

Reacție parțial negativă

M-a preocupat și memorialistica legionară și antonesciană, care deși este interzisă, se bucură încă de o anume popularitate, despre care am vorbit du directorul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, Alexandru Florian, sau directorul organizației Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului, Maximilian Marco Katz.

În sfârșit, nu pot să trec peste reacția la articolele publicate despre Holocaustul din România. Estimez că am primit zeci de mii de comentarii, mai ales pe Facebook. În mare majoritate aceste comentarii sunt negative, uneori impregnate de un antisemitism abject, cu precădere ignorante, dar uneori amestecate cu o rea-credință evidentă.

În cei peste 30 de ani în care am acoperit ca jurnalist Holocaustul din România am învățat enorm de mult, dar cel mai important este că acest eveniment este unul fundamental nu doar din punct de vedere istoric, ci și pentru evoluția democratică a statului român. Faptul că victimele acestui genocid nu au fost “români puri”, nu are nicio importanță. Au fost cetățeni ai României care au suferit pentru simpla lor apartenență etnică. Iar cei care mai susțin inepția că evreii au fost persecutați în bloc – privați de cetățenie, jefuiți, deportați sau masacrați – pentru că erau în majoritate comuniști, să se gândească la exemple concrete: Norman Manea (cinci ani), Arno Blei (opt ani), Shabs Roif (10 ani), Jean Askenasy (10 ani), Brăilă Constantin (11 ani), Ester Gelbelman (12 ani) – ei erau bolșevici? De aceea au fost dați afară din școli și unii dintre ei deportați, acolo unde au murit zeci de mii de alții ca ei?

O democrație veritabilă nu poate fi solidă atât timp cât este construită pe o minciună. Și toți acei care neagă sau minimalizează Holocaustul din România nu au internalizat sau nu vor să internalizeze mentalitatea democratică.