Istoric și diplomat elvețian: Cei mai mulți români sunt de părere și astăzi că România nu a avut de-a face direct cu Holocaustul/ Amplă analiză despre genocidul din România împotriva evreilor publicată în cel mai influent ziar din Elveția

Germania a fost inițiatorul și agresorul principal al Holocaustului. Dar în aproape toate statele ocupate s-au găsit complici care au dorit să participe. În România și Croația crimele împotriva evreilor au fost organizate din proprie inițiativă. Despre acestea, până și în ziua de azi, mulți nu vor să știe nimic, scrie cel mai mare ziar din Elveția, Neue Zürcher Zeitung. Redăm mai jos integral articolul apărut într-una din cele mai influente publicații de limbă germană, sub titlul ”Holocaustul nu a fost doar german – în Europa de Est mulți nu vor să vadă acest lucru”. Analiza este semnată de Simon Geissbühler, diplomat, istoric și politolog elvețian.

”În vara anului 1941 au avut loc pogromuri din Țările Baltice până în estul Poloniei, din vestul Ucrainei până la Marea Neagră, în care au fost omorâți mii de evrei de către vecinii lor. Acești vecini au furat bunuri aflate în proprietatea evreilor, le-au ocupat locuințele, casele, magazinele și fabricile și au profitat pe termen lung din punct de vedere economic din Holocaust.

Aceștia au acționat rareori spre deloc fiind obligați de cineva, ci din proprie inițiativă, alimentați de antisemitism și lăcomie. Armatele aflate în parteneriat cu Germania au participat la războiul desfășurat la est și la uciderea de evrei.

Nici ghetoizarea și nici <<acțiunile>> trupelor de asalt, împușcările în masă, deportarea în masă și nici funcționarea lagărelor de concentrare și exterminarea nu ar fi funcționat așa de eficient dacă Germania nu ar fi avut sprijinul localnicilor. În toate zonele ocupate s-au găsit polițiști băștinași pe post de complici, care au dorit să participe. Zeci de mii au servit în organizații de voluntari ale Waffen-SS.

Ajutoare entuziaste

Holocaustul joacă un rol central în disputele actuale referitoare la istorie și memorie în Europa Centrală și de Est. Este de necontestat faptul că genocidul a fost german și realizat după un plan de în punere în aplicare de germani și că cei mai mulți făptuitori au fost germani. Totodată este clar, că o populație mare de neevrei a fost victima Germaniei Naziste în Europa Centrală și de Est și a suportat suferințe incomensurabile. Că Guvernele din Polonia se confruntă demult cu terminologia uzitată de lagăre de exterminare <<poloneze>> – deși Auschwitz, Treblinka, Sobibór sau Bełżec au fost lagăre de exterminare germane în Polonia ocupată – este cumva de înțeles.

Dar este și un fapt istoric, că guvernele din Europa Centrală și de Est au cooperat voluntar și pe undeva și entuziast cu regimul lui Hitler. Istoricul care predă la Berna, Christian Gerlach a susținut referitor la politică de agresiune negermană, că România a fost Statul unde, în cifre absolute, au fost omorâți cei mai mulți evrei, în timp ce Croația a pus în aplicare politica antievreiască criminală în mod procentual.

O minoritate totuși, zeci de mii, în zonele ocupate de Germania au fost colaboratori și coautori, și sute de mii evrei nu au fost omorâți de germani.  A reține acest lucru nu înseamnă în niciun caz minimalizarea vinovăției germane. Dar punerea în aplicare a soluției finale a fost un proiect internațional.

Recunoștere târzie a fărădelegilor

Exemplu românesc, prea puțin cunoscut, este în acest context ilustrativ. România a fost cel mai important aliat al Germaniei și furnizor de trupe în campania din est. Antisemitismul promovat de stat și o legislație antievreiască tot mai severă în anii 30 au pus piatra de temelie pentru o politică autonomă a genocidului împotriva evreilor realizat de România începând cu vara anului 1941.

La sfârșitul lui iunie 1941 au murit în orașul Iași și în trenurile morții în jur de 13.000 de evrei. Când armata română împreună cu armata germană Wehrmacht a declanșat invazia Uniunii Sovietice la 2 iulie 1941 în flancul sudic, a început și primul val de crime în masă în zonele de front din Bucovina și Basarabia.

Autorii au fost soldați și jandarmi români, dar și localnici, care s-au folosit de golul de putere lăsat de retragerea sovietică, pentru ca să-și omoare vecini evrei. Astfel au fost omorâți în iulie și august 1941 în zonele controlate de români cel puțini 45.000 de evrei.

În toamna 1941 au început deportări masive din Bucovina și Basarabia în direcția Transnistria. În teritoriul de dincolo de Nistru, ocupat de România, s-au organizat aproximativ 200 de ghetouri și lagăre. Mii de evrei au ajuns în lagărele transnistrene în marșuri ale morții, atât în lunile, cât și în anii următori.

Zeci de mii de evrei au fost omorâți în și în jurul orașului Odessa de soldați români, parțial susținuți de populația locală și de germani. În total au fost omorâți în al doilea război mondial peste 300.000 de evrei în teritorii controlate de români.

Răspunderea pentru aceste fapte a fost recunoscută de Statul Român la finalul anului 2004, când Președintele Iliescu a primit raportul unei comisii internaționale de istorici recunoscuți, care a fost realizat sub îndrumarea lui Elie Wiesel. 12 ani mai târziu și Parlamentul moldovean a ratificat formal constatările raportului comisiei Wiesel.

Statul Român s-a declarat pregătit să mandateze experți independenți pentru redactarea raportului pentru că România își dorea să intre în NATO și să adere la UE. Propagarea unei istoriografii tendențioase și negarea participării la Holocaust ar fi amânat sau poate chiar blocat aderarea.

Exemplul românesc arată că istoriografia nu poate fi menajată din exterior sau de sus și că memoria la Holocaust nu este un proces linear. Sondajele de opinie arată o lacună de cunoaștere între cercetările realizate de istorici și populație.

Acest lucru e valabil și pentru teritoriile controlate de România în al doilea război mondial în republica Moldova și Ucraina. Cei mai mulți români sunt de părere și astăzi că România nu a avut de-a face direct cu Holocaustul. Nu există aproape nicio dezbatere publică pe tema asta și în manualele de istorie Holocaustul nu a existat până de curând sau a fost prezentat distorsionat.

Societatea multietnică ca și normalitate

Modul cum se raportează de la Holocaust este e o problemă de principiu pentru istoriografia  naționalistă și etnocentristă din Europa Centrală și de Est.
Mai ales că, înainte de al doilea război mondial, nu era omogenitate etnică ci mai mult diversitate, o normalitate în peisajele istorice Central și Est-Europene.
Evreimea a jucat un rol sociocultural, politic și economic important.

Pentru istoriografia etnocentristă, heterogenitatea e un spin în ochi. Coautoratul și colaborarea, care în a avut o intensitate diferită în funcție de regiune, înseamnă corăspundere și covinovăție. Acestea sunt umbre ascunse, pe care nimeni nu le dorește, mai ales cei care visează la Națiunea <<curată>>.

Unele State Central și Est-Europene se află la mai bine de 30 de ani după căderea Uniunii Sovietice încă în căutare identității. În astfel de timpuri, căutarea unei istorii <<categorice>> este răspândită. Se prezintă durerea propriul popor ca victimă a național-socialismului si ulterior a comunismului.

Evreii si Holocaustul se potrivesc prost în această narațiune. Mai greu este de a recunoaște o covinovăție la Holocaust, pentru ca aceasta ar spulbera mitul propriu de a fi victima. Astfel se ignora, se trivializează sau se reinterpretează Shoah-ul ca tragedie istorică pentru care răspund Germanii.

Evreii  ar fi fost singuri vinovați. Ei ar fi fost membrii partidului comunist – așa suna teza falsă și veche a iudeo-bolșevismului și răspund pentru – un presupus genocid al populației neevreiești.

Externalizarea răspunderii are ca avantaj faptul că <<soluția finală>> este percepută de opinia publică deseori ca fiind Auschwitz sau alte lagăre de exterminare și este redusă la acestea. Argumentul este: Auschwitz este altundeva. A fost un lagăr german, astfel că noi nu avem nimic de a face cu Shoah.
Sau cum spune Timothy Snyder: Dacă Holocaustul este doar Auschwitz, atunci restul de Shoah poate fi exclus din istorie și memorie. Cert este că în jur de jumătate din Cele 6 milioane de evrei nu au fost omorâți în lagăre de concentrare. Aceștia au fost omorâți undeva în Europa de Est împușcați sau împinși altfel către moarte. Aceștia au murit de foame în ghetouri sau au murit datorită unor boli.

Împotriva instrumentalizării realizată de stat

Există semne încurajatoare: Istorici curajoși vin cu fapte clare împotriva istoriografiei instrumentalizată de stat, care acaparează Memoria istorică și politică. Aceștia arată că trecutul nu a fost Alb si Negru. Chiar istoria celui de al doilea război mondial ne învață că niciun popor nu era format doar din autori sau doar din victime.

Chiar și un singur individ putea fi autor și victimă în același timp. Inițiative din societatea civilă pun accent pe păstrarea memoriei evreiești, a nenumăratelor gropi comune și se angajează pentru reconciliere și remediere.

O societate liberală și democratică este astfel de neconceput, unde Holocaustul este trivializat și negat, unde evreii și Shoah din excluși din memoria colectivă și victimele sunt făcute autori. Totul – așa se temea Jean Améry deja în anii 1960 – se va scufunda în acest secol în barbarie:«cei neînvățați și reacționari cu istoria» vor poza la final în «noi, victimele». Încă nu s-a ajuns așa de departe. Dar este nevoie de opoziție argumentată și solidă împotriva instrumentalizării istoriei în Europa de Est cât și altundeva.”

Nota ziarului elvețian: Simon Geissbühler este diplomat, istoric și politolog. Este Autoruf cărții «Iulie sângeros. Războiul de exterminare din România și genocidul uitat al evreilor 1941» (Schöningh, 2013) și editor al «Romania and the Holocaust» (Schöningh, 2016). Autorul își exprimă opinia personală. Aceste opinii nu pot fi luate în considerare ca opinie oficială a Elveției respectiv al Departamentului de relații externe din Eleveția.

Citește aici textul în varianta originală