Jafuri, violență și viață pe fugă: Cinci criminali din ultimul secol, transformați în legende de către presă și industria cinematografică

Fascinația oamenilor pentru viețile infractorilor nu mai este de multă vreme un secret. De la Breaking Bad și Fast and Furious la The Sopranos și trilogia The Godfather, printre altele, criminalii fictivi au reușit de nenumărate ori să capteze atenția publicului sub forma unora dintre cele mai de succes producții cinematografice ale ultimelor decenii. În unele cazuri, totuși, ficțiunea este doar un ecou șters al realității.

Fascinația oamenilor pentru viețile infractorilor nu mai este de multă vreme un secret. De la Breaking Bad și Fast and Furious la The Sopranos și trilogia The Godfather, printre altele,  criminalii fictivi au reușit de nenumărate ori să capteze atenția publicului sub forma unora dintre cele mai de succes producții cinematografice ale ultimelor decenii. În unele cazuri, totuși, ficțiunea este doar un ecou șters al realității. 

James “Whitey” Bulger – fugarul din Boston 

James Joseph “Whitey” (Albiciosul) Bulger Junior, născut în 1929, în Massachusetts, într-o familie de imigranți irlandezi, a devenit notoriu în anii 70, când a ajuns liderul Găștii de la Winter Hill, un sindicat criminal irlandezo-american din zona orașului Boston. Totuși, reputația sa și-a atins apogeul mult mai târziu.

În 1995, un scandal imens s-a abătut asupra Biroului de Investigații Federale (FBI) al Americii când s-a aflat că Bulger lucra încă din 1975 ca informator, dar el și gașca sa primeau la rândul lor informații despre investigații și grupuri rivale de la agenții FBI corupți care-i gestionau cazul. 

După cum explică The New York Times, Bulger a fost avertizat de contactele sale din rândul autorităților despre o investigație care l-ar fi băgat în închisoare, așa că a avut timp să își pregătească o dispariție ca la carte și să scape de arest.

O investigație națională a fost lansată, iar Bulger și-a câștigat un loc permanent pe lista celor mai căutați fugari de pe lista FBI, depășit numai de către Bin Laden, după 2001. Cu toate astea, scrie ABC News, el a reușit să stea ascuns vreme de 16 ani, până în 2011. 

Autoritățile l-au descoperit într-un apartament din Santa Monica, California, unde trăia sub o identitate falsă împreună cu o concubină. În apartament a fost găsit un întreg arsenal de arme de foc, acte de identitate false și 800 de mii de dolari cash la momentul arestului.

Fugarul de 81 de ani a fost condamnat pentru 31 de capete de acuzare, 11 dintre ele pentru omor, și a primit două sentințe pe viață consecutive, scrie The Guardian. Acest timp s-a dovedit a fi destul de scurt, totuși. În 2018, Whitey a fost ucis în bătaie de trei prizonieri după ce a fost transferat la închisoarea Hazelton din Virginia de Vest, instituție notorie pentru un număr mare de prizonieri implicați în lumea crimei organizate, scrie The New York Times. 

Povestea plină de intrigă, mister și violență a lui Bulger l-au transformat într-o figură aproape legendară în Boston, iar Hollywood-ul s-a conformat rapid acestui fapt. 

După cum arată revista americană The Wrap, elemente din viața lui Bulger au servit drept inspirație pentru diverse producții cinematografice, multe realizate când mafiotul irlandez fugea încă de autorități, inclusiv “The Departed” (Cel Plecat), pelicula din 2006 câștigătoare de patru premii Oscar a renumitului regizor Martin Scorsese.

În 2015, Whitey a primit propriul său film, “Black Mass”, în cadrul căruia a fost jucat de Johnny Depp.

Ken McElroy – bătăușul din Skidmore

Spre deosebire de Whitey Bulger, Ken McElroy era un lup singuratic care nu a simțit nevoia de a conduce un imperiu criminal. În schimb, McElroy s-a mulțumit să-i terorizeze pe cetățenii orășelului Skidmore, din Missouri. 

The New York Times descrie o poveste sumbră pentru comunitatea de agricultori de doar câteva sute de locuitori. Jafuri constante, bătăi, violuri, tentative de omor, hărțuire sexuală, distrugere de proprietate, McElroy a avut frâu liber pentru a face orice își dorea și era pregătit să folosească forța letală împotriva oricui i se împotrivea. Potrivit avocatului său, bărbatul ajungea în fața judecătorilor pentru o faptă gravă de cel puțin trei ori pe an, dar sistemul de justiție nu a reușit niciodată să-l oprească pentru mult timp. După drumuri scurte prin curțile de judecată, oamenii din Skidmore trebuiau din nou să se ascundă în case când bătăușul se întorcea în oraș.

Situația părea imposibilă până când, în 1981, cetățenii din Skidmore au recurs la un gest disperat. Într-o zi ca oricare alta, McElroy se îndrepta spre camionul său după o vizită la cârciuma orașului când un grup de 60 de persoane s-a adunat în jurul lui, iar ce s-a întâmplat rămâne un mister până în prezent. Cel puțin 8 focuri de armă au fost trase spre camion, iar două dintre ele l-au lovit mortal pe McElroy. A murit în spatele volanului, lângă soția sa.

În ciuda numărului mare de martori, identitatea trăgătorului nu a fost niciodată confirmată, deoarece toți cei prezenți, în afară de soția celui ucis, au refuzat să numească un posibil suspect. 

Incidentul dramatic a atras atenția internațională vreme de ani de zile, iar după cum arată articole de presă ale timpului, de la publicații precum The Washington Post (1982) și The New York Times (1989), atitudinea cetățenilor din Skidmore a rămas neschimbată: S-a făcut dreptate și nimeni nu a văzut nimic.

De-a lungul anilor, povestea a continuat să atragă fascinația publicului și a ajuns pe micul ecran în 1991, sub forma filmului “In Broad Daylight” (În plină zi), apoi în 2019, prin mini-seria TV cu doar două episoade “No One Saw a Thing” (Nimeni n-a văzut nimic).

Jules Bonnot – Anarhist din oficiu

Imaginea clasică a spărgătorului de bănci a lăsat o urmă puternică în mentalul colectiv – un erou tragic sau criminal odios îmbrăcat care folosește arme automate și mașini de fugă pentru a-i teroriza pe bancheri și pentru a scăpa de autorități. 

Acest arhetip, e drept, puțin demodat, își are originea nu în vreun film sau roman de ficțiune, ci în povestea reală a Găștii Bonnot, un grup de anarhiști francezi recunoscuți drept primii infractori care au folosit cu succes o mașină de fugă în timpul unui jaf bancar.

Grupul infracțional numit după cel mai prolific membru, Jules Bonnot, a șocat societatea franceză la începutul secolului al XX-lea printr-un lanț de crime cum nu mai fuseseră până atunci văzute, explică Le Figaro. 

Regimul de teroare al găștii a început în 1911, atunci când membrii săi au împușcat un curier care transporta bani pentru Société Générale, l-au jefuit și au scăpat de la locul faptei într-o mașină marca Delaunay-Belleville pe care o furaseră cu puțin timp în urmă.

Evident, este greu de spus cu certitudine dacă aceasta a fost prima dată când un infractor a folosit o așa numită “getaway car”, dar din acest unghi au fost tâlharii propulsați pe culmile infamiei de către presa franceză și cea internațională. Jaful a ajuns pe prima pagină a ziarelor Le Petit Journal și Le Petit Parisien, iar legenda “găștii în automobile” a luat naștere, se arată în Biblioteca Națională a Franței. 

Lunile de carnagiu care au urmat și sfârșitul violent al grupului nu au făcut decât să le solidifice reputația în istorie. După aproape jumătate de an de jafuri și omoruri, Jules Bonnot a fost ucis la rândul lui la finalul lui aprilie 1912 într-o confruntare extrem de violentă cu poliția, baricadat într-un atelier mecanic din comuna Choisy-Le-Roy, înconjurat de sute de agenți de poliție, relatează Le Figaro. Polițiștii au spart ușa atelierului cu dinamită, au pătruns în clădire și l-au împușcat pe Bonnot pe loc. Ultima sa luptă cu forțele de ordine și testamentul plin de mesaje politice i-au cimentat reputația de “anarhist din oficiu”, după cum îl numește ziarul francez.

Moartea lui Bonnott a reprezentat începutul sfârșitului pentru gașcă. Rând pe rând, complicii lui Bonnott au fost uciși în confruntări cu poliția sau capturați și condamnați. Povestea găștii se încheie în 1913, când ultimii supraviețuitori își întâlnesc sfârșitul – unii în închisoare, alții ghilotinați în fața infamei închisori La Sante.

Gașca a fost imortalizată în 1968 în pelicula “La bande à Bonnot” a regizorului Philippe Fourastié. În același an, cântărețul Joe Dassin a lansat piesa cu același nume, care a ajuns rapid un hit și a contribuit la transformarea grupului în versiunea franceză a spărgătorilor americani de bănci Bonnie și Clyde, scrie Libération.

Frații Sass – spărgătorii de bănci care au umilit poliția germană 

Majoritatea conversațiilor despre activitatea criminală din Germania interbelică se concentrează, din motive evidente, pe subiecte precum violența politică și ascensiunea extremismului de dreapta. 

Astfel, este ușor de uitat că nici măcar în perioadele istorice cele mai zbuciumate, elementele criminale “comune” ale societății nu-și încheie activitățile, iar povestea fraților Franz și Erich Sass este exemplul perfect. 

După cum explică Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA, povestea celor doi hoți a început în 1928 în Berlin, cu o serie de spargeri bancare care, deși eșuate, au speriat autoritățile germane din cauză că hoții nu lăsau niciodată urme și foloseau metode din ce în ce mai sofisticate cu fiecare încercare.

Cei doi au lăsat o torță de tăiere la locul faptei (o unealtă de tăiat nouă și rară la acea vreme, n.red.), și au fost identificați în baza numărului de identificare a produsului. Dar, în lipsă de dovezi concrete, poliția a rămas neputincioasă în timp ce frații și-au perfecționat tehnicile și au început să dea în continuare spargeri reușite. 

Situația s-a agravat în ianuarie 1929, când cei doi au dat lovitura cu una dintre cele mai mari spargeri din istoria țării, la acel moment. “Spargerea de la Discount Bank” a făcut o pagubă de cel puțin un milion de mărci unei bănci berlineze și i-a determinat pe polițiști să-i învinuiască și să-i aresteze pe Erich și Franz – doar ca să-i elibereze în câteva luni, pentru că investigația nu a strâns destule dovezi pentru a-i condamna.

Nu a fost primul arest al celor doi frați, iar faptul că autoritățile nu puteau să-i țină în închisoare nu doar că îi umilea pe polițiști în fața presei și a publicului, ci contribuia la o legendă în continuă creștere, explică Der Spiegel.

Povestea a doi frați săraci dintr-o familie de imigranți polonezi care îi terorizau pe membrii ceva mai bogați ai societății germane sfâșiate de datorii de război și neajunsuri captiva publicul, iar Erich și Franz se foloseau din plin de acest fapt. Au ajuns chiar să dea conferințe de presă în care își proclamau nevinovăția și dădeau vina pe autorități pentru rele tratamente.

Situația s-a schimbat, totuși, în 1933, odată cu venirea la putere a Partidului Nazist. Frații Sass au realizat rapid că nu își mai pot vedea de treabă ca înainte, așa că au fugit în Danemarca, unde și-au reluat vechile obiceiuri. Nu a durat, totuși, decât un an până când au fost arestați de poliția daneză și condamnați la 4 ani de închisoare, totuși.

După ce și-au ispășit pedeapsa în Danemarca, au fost deportați înapoi în Germania, unde autoritățile i-au primit cu brațele deschise. Judecați în baza „Legii împotriva infractorilor recidiviști periculoși” din noiembrie 1933, care nu necesita dovezi care să facă legătura între frați și o infracțiune specifică, au fost condamnați în 1940 la 11, respectiv 13 ani de închisoare. 

Verdictul nu a contat pentru Gestapo, iar frații au fost duși la tabăra de concentrare Sachsenhausen, la nord de Berlin, unde au fost imediat executați. În raportul întocmit a fost afirmat că cei doi au fost împușcați într-o tentativă de evadare, dar registrul oficial al morților oferea o explicație mult mai directă: „împușcați din ordinul Führerului”.

În 2001, regizorul german Carlo Rosa le-a pus povestea celor doi pe micul ecran, prin filmul intitulat simplu “Sass”. Pelicula i-a adus lui Rosa Premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul Internațional de Film de la Tokyo în 2002, iar în același an, filmul a câștigat Premiul Bavarez la categoria Cea mai bună cinematografie, una din cele mai mari distincții din industria cinematografică germană.