Jocul președintelui spectator. De ce s-a schimbat Klaus Iohannis

De când a câștigat alegerile, Klaus Iohannis și-a schimbat radical comportamentul și s-a transformat din președinte spectator în jucător. Premierul Ludovic Orban și miniștrii săi sunt invitați frecvent la Cotroceni. Șeful statului se implică pe față în actul de guvernare și dorește să transmită pe toate căile că puterea este la el. Iohannis a luat partidul, guvernul, țara pe semnătură proprie. Nimic nu se întâmplă fără voia sa.

În treacăt fie spus, la o privire superficială serviciile, brațul armat al președintelui, par să aibă mai multă influență chiar decât pe vremea când politicienii se luptau cu ”statul paralel” și se plângeau de prezența lui în tot și în toate, deși aparent s-a retras din peisaj.

Aruncați, de pildă, o privire la personajele promovate în educație. Semnificative sunt și ultimele decorări și avansări în grad de la vârful Serviciului Român de Informații. E adevărat că astfel de gesturi au loc de regulă înainte de 1 decembrie, dar s-ar putea ca de data asta, pe lângă ritualul militar specific Zilei Naționale, să avem de-a face cu o formă de recunoștință mai personală.

Pe scurt, s-a produs fenomenul de concentrare a puterii. Azi, sediul ei se află la Cotroceni. O veste bună și proastă în același timp.

Vestea bună ar fi că România câștigă în coerența deciziei politice. Dispare cel puțin deocamdată eternul conflict președinte-premier. Se creează astfel premisele administrării mai eficiente a unei țări sufocate de incompetență și corupție în ultimii șapte ani. Există șansa reală ca unele reforme esențiale să fie realizate dacă președintele Iohannis și premierul Orban vor reuși să colaboreze fără neînțelegeri. Până acum nu avem niciun semn de confruntare între cei doi poli de putere, Cotroceni și Victoria.

Totuși, nicio guvernare, fie ea și monocoloră, n-a fost scutită de clasicul și aproape inevitabilul război între palate. Vom vedea dacă președintele Iohannis și premierul Orban vor găsi o cale de a-l evita, mai ales dacă șeful statului merge cu planul anticipatelor până la capăt. Va accepta Ludovic Orban eventuala sa înlocuire sau se va agăța de putere, așa cum a procedat Tăriceanu în 2005 spre disperarea lui Traian Băsescu?

Vestea proastă este că orice concentrare de putere vine la pachet cu riscul degradării mecanismelor democratice de luare a deciziei. Mai multă coerență și viteză nu garantează decizii mai bune și înțelepte, mai ales dacă ele reflectă voința unui singur om.

Însă România a băltit prea mult în ultimii ani, iar publicul vrea reforme, vrea mai mulți kilometri de autostradă, vrea servicii medicale mai bune și spitale mai curate, vrea să se facă ceva într-o țară din care se pleacă pe capete afară din cauza calității proaste a vieții și din cauza lipsei infrastructurii.

În loc de infrastructură am avut infractori, în loc de construcție am avut corupție și în loc de guvern am avut un grup de crimă organizată.

Prin urmare, să nu ne mirăm că publicul exasperat va fi dispus să sacrifice mari principii democratice și să accepte forma de autocrație soft propusă de Klaus Iohannis. Istoria ne arată însă că sacrificarea marilor principii generează distorsiuni în sistemul democratic, comportamente abuzive și, în cele din urmă, instituții nefuncționale.

La fel s-a întâmplat la ieșirea din epoca Năstase, când președintelui Traian Băsescu i s-au acceptat multe din dorința de a pune cât mai repede țara pe roate, dar, din păcate, indulgența față apetitul de putere al fostului președinte a permis aparția unor grave derapaje democratice.

Nu e cazul deocamdată să ne îngrijorăm, deoarece n-am văzut încă la președintele Klaus Iohannis tentația de a abuza de puterea semnificativă concentrată în mâinile sale. Dimpotrivă, șeful statului pare dispus să se implice total pentru a repara dezastrul lăsat în urmă de guvernarea PSD și pentru a genera câteva reforme esențiale, motiv pentru care susține inclusiv organizarea de alegeri anticipate.

În plus, avem o societate civilă mult mai activă, mult evoluată față de acum 15 ani, a cărei apariție a fost stimulată – paradoxal – tocmai de comportamentul de președinte-spectator al lui Iohannis din primul său mandat.

Doar cu o nouă majoritate parlamentară se pot întruni condițiile celor două mari reforme esențiale pentru modernizarea sistemului democratic din România: reforma administrativă și cea constituțională.

Klaus Iohannis s-a transformat din președinte-spectator în președinte-jucător pentru că dorește în mod evident să rămână în cartea de istorie. Așa cum a transformat Sibiul în patru mandate de primar, speră să schimbe la față România sub cele două mandate de președinte, din care unul a trecut fără realizari notabile, dat fiind în primul rând că a avut de-a face cu un guvern ostil, anti-reformist și anti-occidental.

Apoi, foarte probabil că președintele Iohannis nu-și vede cariera politică la vârf încheiată la sfârșitul celui de-al doilea mandat, când va avea doar 65 de ani. O vârstă la care, foarte probabil, speră să fie începutul unei frumoase cariere europene. A cochetat deja cu ideea și în mod evident pregătește terenul unui exit la Bruxelles după 2024.

Succesul planurilor sale pe termen lung depinde însă mult de rezultatele obținute într-o țară luată pe cont propriu. Din 24 noiembrie 2019, Klaus Iohannis nu mai poate arăta cu degetul pentru eventuale eșecuri către altcineva, nici măcar către propriul guvern, din moment ce și-a asumat deja pe față conducerea țării.

Marea provocare în următorii ani va fi economia.  Cu un buget ciuruit, cu puține spații de manevră, obligată să țină România în țintele de deficit acceptate de Bruxelles (3%), guvernarea liberală se vede prinsă între un orizont mare, nerealist de așteptare ridicat de promisiunile PSD și adoptarea unor măsuri nepopulare într-un an cu două șiruri de alegeri.

Ajunși în această situație, unii liberali au ajuns chiar să se întrebe dacă e bine să mai stea la guvernare anul viitor.