JURNAL DE FESTIVAL. Flashback al galei de deschidere: filmul TATA, vizionat, din nou, printre lacrimi la Astra Film Festival (Parteneriat)

Documentarul TATA, în regia lui Radu Ciorniciuc și a Linei Vdovîi, cu care s-a și deschis ediția din acest an Astra Film Festival, a fost proiectat din nou joi seară, la Sala Thalia. O sală la fel de plină ca și la gala de deschidere, cu la fel de multe suspine și oftaturi, pe alocuri și cu lacrimi.

Lăsăm subiectul deoparte pentru moment și trecem în revistă câteva alte momente importante din timpul zilei de festival. Încărcătură emoțională, perspective diverse care au răscolit, șocat ori înduioșat spectatorii. A fost ziua contrastelor cinematografice la AFF2024, cu filme precum „Cântecele pământului care arde”(r. Olga Zhurba), „Între tăcere și păcat” (r. Diana Nicolae), „Interzis” (r. Anelise Sălan), „Leo Records: Doar pentru prietenii noștri” (r. Ioana Grigore) sau „Nu sunt tot ce-aș vrea să fiu” (r. Klára Tasovská). Filme fie despre război, fie despre identitate de gen sau documentare biografice.

Elevă din Sibiu: „E o activitate mai faină decât să ne petrecem tot timpul acasă, pe telefoane”

Înduioșarea a venit din sfera filmelor pentru copii; uimirea, tot de acolo. Proiecțiile imersive din Dome i-au făcut pe elevi să se transpună în lumea din film și să nu își piardă entuziasmul nicio secundă.

Așa cum Flavia, elevă în clasa a VII-ea la Școala Gimnazială Nr. 18 din Sibiu a spus după vizionarea filmului Selecția naturală, „misterul misterelor” lui Darwin: „Imaginea din Dome, văzând-o deasupra ta, te transpune, te duce în lumea aceea. Și te simți acolo. Chiar ar fi frumos dacă ar exista mai multe filme imersive despre floră, faună, despre pericolul în care sunt animalele pe cale de dispariție din cauza vânatului ilegal, al pescuitului din zone nepermise. Voi mai veni la Astra Film Junior. Mi-a plăcut și simt că e o activitate mai faină decât să ne petrecem tot timpul acasă, pe telefoane”.

Din nou despre TATA

Mutăm atenția de la elevi către părinții lor, în contextul în care generații întregi de copii și tineri au luat sau iau încă parte la fenomenul migrației de muncă înspre Vest al părinților, dacă nu al rudelor sau cunoștințelor. Pe această temă s-a desfășurat DocTalk-ul serii la Astra Film Festival, Estici în Vest, moderat de jurnalistul Cătălin Striblea, alături de invitații săi: istoricul și antropologul Valer Cosma și prof. dr. Ionela Vlase. Discuția a avut ca punct de plecare documentarul TATA, dar și altele două pe tema migrației: 24 de ore și Mirajul Occidentului.

Dialogul a fost unul cu atât mai special cu cât publicul a fost și el invitat să-și ofere perspectiva asupra filmului TATA: „E doar impresia mea? Eu am văzut un film despre violență și în plan secund problema migrației. Asta m-a tulburat cel mai mult”, a spus cineva din sală. Valer Cosma a fost de acord că migrația e doar un pretext pentru „travaliul terapeutic al regizoarei. Experiența de umilință prin care trece tatăl îl schimbă, dar acasă se reconectează la tiparul anterior și devine agresiv”, iar Ionela Cosma a subliniat și ea că a privit filmul prin aceeași cheie de lectură, violența.

Din sală au continuat să vină perspective la fel de interesante – filmul văzut chiar ca portretul familiei tradiționale: „Eu simt că tema centrală a filmului e chiar mesajul regizoarei de la începutul lui: <.Din momentul în care tatăl meu a plecat, a existat liniște în familia noastră>. Prin rezolvatea problemei de la muncă a tatălui, s-a reluat ciclul violenței. Regizoarea se salvează prin familia ei și prin echilibrul cu soțul și cu fetița lor, însă avem o victimă captivă în această spirală a violenței – mama. S-a terminat trist filmul din perspectiva asta”.

Prof. Mihaela Miroiu, prezentă în sală la vizionarea filmului TATA și apoi la DocTalk-ul serii, a subliniat nota optimistă pe care a văzut-o ea la finalul documentarului: „Mie mi-a venit să plâng de optimism la finalul filmului, pentru fată, pentru c-a înțeles ce minunăție e să ai altă concepție și alt mod de a vedea familia”.

Schimbarea a fost soluția în acest caz, așa cum însăși regizoarea destăinuie printr-o reflecție proprie, în documentar: „Agresiunea e de o banalitate înfiorătoare în locurile astea… Acum realizez că pot aduce o schimbare în propria familie”.