Jurnalistă cu COVID despre experiența sa: Cine nu crede în Covid să vină în secția de Boli Infecțioase Buzău, dar fără echipamente, fără mască și să respire alături de noi. Lăsați conspirațiile. Vă spune pacienta din salonul 13, care era să pice în război la 40 de ani

Jurnalista Cristina Dinulescu Sterian, în vârstă de 40 de ani, a scris pe pagina sa de Facebook despre experiența sa după ce a fost diagnosticată cu COVID și a ajuns în spital unde a respirat cu ajutorul măștii de oxigen timp de mai multe zile. ea îi îndeamnă pe cei care nu cred în această boală să lase deoparte conspirațiile și să poarte mască.

„Cine nu crede în Covid să vină în secția de Boli Infecțioase Buzău, dar fără echipamente, fără mască, și să respire alături de noi, cei pe care nemernicul ne-a lovit pentru că, la un moment dat, am lăsat garda jos. Să vină aici să vadă cum lucrează omuleții albi, salvatorii, cum le curge transpirația prin costume și prin cele 2 – 3 perechi de mănuși, cum se chinuie să-ți găsească venele și cu toate acestea cum găsesc puterea să zâmbească, să-ți spună o vorbă bună, să te facă să nu te simți un ciumat”, scrie Cristina.

„Feriți-vă, fraților! Nu e o glumă, nu bagatelizați situația în care ne aflăm. Dați-vă un restart. Avem timp de petreceri, ieșiri, revelioane. Important e ca acum să ieșim cu toții la numărătoare. Purtati mască! Protejați-vă! Stați cu familia! E cel mai prețios lucru. Lăsați medicii să-și facă treaba și rugați-vă pentru ei! Lăsați conspirațiile. O mască nu vă îngrădește nici un drept, nici o libertate. Vă spune pacienta din salonul 13, care era să pice în război. La 40 de ani, fără prea mari probleme de sănătate. Poate doar prea pornită, prea în vrie, prea să le facă pe toate”, încheie ea.

Postarea Cristinei Dinulescu Sterian:

Pacienta din salonul 13

M-a lovit! M-a lovit cum nu credeam că o s-o facă! Viața mi-a dat o palmă aspră, mi-a spus că e momentul să mă trezesc, să-mi dau un restart, să încetez cu fuga, să mai las naibii stresul și dorința permanentă de a face totul cat pot de bine și de mult și de a-i mulțumi pe toți. A fost o palmă pe care, din păcate, au simțit-o dur și copiii și familia mea, o palmă ale cărei urmări le voi simți, probabil, toată viața, pentru că această palmă a venit la pachet cu urme adânci lăsate pe plămânii mei și Dumnezeu știe câte și mai câte.

Cum a început totul!

Nebunia a început, sâmbătă pe 3 octombrie. Sara împlinise 7 ani cu o zi în urmă, i-am organizat atunci o mică petrecere cu copiii pe care îi întâlnea zilnic. Poate am greșit, însă ce părinte nu-și dorește să-și bucure copilul de ziua lui? Bănuiesc că nu atunci a fost însă problema, ci a doua zi, atunci când oameni dragi sufletului nostru ne-au vizitat, spunând, la un moment dat, printre altele, că la inceput de săptămână, unul dintre ei a avut o jenă în gât, probabil „de la apa rece”, dar și că o rudă apropiată nu s-ar simți bine. Nu m-am alertat atunci, sub nici o formă. La câteva zile distanță de acest moment, eram deja toți 4, ai mei, contacți direcți ai unui caz confirmat. Am avut inspirația de a nu mai merge la serviciu, m-am izolat și a început așteptarea.

La mine totul a început cu o durere cicălitoare de frunte, care nu ceda cu nimic, apoi cu tendința de a-mi drege vocea. Eu, vorbitor de radio de vreo 20 de ani, am această problemă, însă în contextul dat mi-am dat seama că e mai mult decât banala mea răgușeală. Am stat închisă în dormitor, în timp ce soțul meu a dus singur grija copiilor dar și pe a mea, de a avea tot ce-mi trebuie în camera unde eram izolată. A urmat testul și, fără prea mari surprize, rezultatul. Știam, simțeam cum virusul îmi inundase deja organismul. Mă ustura nasul când respiram, durerea de gât era nemaitraită. Vestea bună era că Sara, testată odată cu mine, era negativa. Încă!

Pasul doi: spitalul

Pozitivă, dar pozitivă! Așa am plecat la spital. Cu simțurile ușor amorțite, dar cu machiaje in bagaje și haine drăguțe de spital, m-am înființat la poarta secției de Boli Infecțioase. Nici prin gând nu-mi trecea că aici o să mor „un pic” și o să mă nasc pentru a doua oară. Eram pe picioarele mele, saturație bună, o ușoară stare febrilă, nimic mai mult. Totul părea ok iar optimismul domnului doctor Micu, cel care urma să-mi fie înger, mi-a dat încredere că voi trece eu și prin asta. Nu-s vreo fandosită, sunt un om trecut prin viață și nu aveam de gând să cedez acum. Însă s-a întâmplat! După câteva zile în care totul a mers bine, cu afectare pulmonară sub 5 la suta și analize „un pic ciupite” s-a produs dezastrul. A început ceea ce se cheamă furtuna de citokine, o reacție a sistemului imunitar care provoacă dezastru și lasă urme adânci.

A început lupta! Lupta mea pentru viață! Între timp mi s-a alăturat în aceeași rezervă, în patul vecin, Rareș. Rareș, pozitiv si el, a împlinit 12 ani în spital, nu alături de prietenii lui, însă primind cadou bomboane de la asistentele care ne-au îngrijit cu atâta dăruire. I-au cântat la mulți ani, l-au îmbărbătat, în timp ce eu încercam să par bine, în patul de lângă, iar telefoanele de la cei care aflau despre mine nu mai conteneau și mă oboseau atât de tare.

Cumva nu am simțit de la început că situația e atât de gravă, însă saturația scădea iar eu făceam deja temperatură mare. Nu-s vreo ignorantă, iar faptul că am scris sute de știri despre Covid de la începutul acestei pandemii, m-a făcut încet, încet, să înțeleg proporțiile dezastrului.

Între timp, în rezerva alăturată mi s-a alăturat restul „clanului Sterian”. Eram pozitivi cu toții. Din fericire, ei bine.

Lupta „îngerilor albi” dusă pentru mine

Odată declanșată furtuna de citokine, a început dezastrul și lupta lor, a medicului Micu Bogdan, a dr. Răduță si a asistentelor de a mă salva. Crp-ul, analiza care arată inflamația din corp sărise peste 74, afectarea pulmonară depășise 20 – 30 la sută. Cu o tenacitate incredibilă, fără a mă panica mai mult decât e cazul, dr. Bogdan Micu a început să pompeze în organismul meu tot ce credea și spera că mă va ajuta.

Antibiotice, antivirale, apoi plasma hiperimună pentru care îi mulțumesc Dr. Craciun Adriana și celor care și-au făcut timp să doneze după ce au trecut prin boală. Au fost zile bune în care am respirat prin masca de oxigen, cu butelia lângă pat.
A fost o bătălie incredibilă, despre care abia acum încet, încet, încep sa-mi vorbească salvatorii mei în alb.

Cum stăm acum?

Îmi place să cred că greul cel mai greu a trecut. Toți 4 suntem negativi, ai mei acasă, așteptându-mă, eu încă pe un pat de spital, dar cu speranța că azi mă voi externa. Am mâinile și burta pline de vânătăi și înțepături, dar sufletul plin de recunoștință pentru cei care m-au salvat. Sunt sigură că pentru mine greul nu a trecut. Plămânii sunt afectați. Și inima mi-o ia la trap deseori. Plus insulina la pachet. Sunt răgușită, tușesc, obosesc. Nici vorbă de muncă prea curând. Urmează o perioadă de recuperare, investigații peste investigații și credința că Dumnezeu mă va ajuta, în continuare. Va fi o luptă pentru mine și familia mea, dar am speranța că vom fi bine!

Covidul scoate la iveală caractere

După palma pe care viața mi-a dat-o atunci când mă așteptam mai puțin, pentru mine totul e altfel. Mi-am dat seama ca viața nu înseamnă doar muncă și voi încerca să prioritizez altfel lucrurile. Mi-am dat seama că am o soră pe care nimeni nu o poate înlocui și indiferent câte păruieli au fost între noi, eu sunt ea iar ea e eu. Mi-am dat seama că am prieteni mulți, dar mi-am dat seama și că unii nu au ce căuta în viața mea. Și i-am exclus și sunt eliberată. Îmi pare rău pentru grijile pe care le-au trăit părinții mei, însă atât am putut duce eu. Dacă i-aș fi putut feri aș fi făcut-o.

Despre ei, salvatorii mei

Cine nu crede în Covid să vină în secția de Boli Infecțioase Buzău, dar fără echipamente, fără mască, și să respire alături de noi, cei pe care nemernicul ne-a lovit pentru că, la un moment dat, am lăsat garda jos. Să vină aici să vadă cum lucrează omuleții albi, salvatorii, cum le curge transpirația prin costume și prin cele 2 – 3 perechi de mănuși, cum se chinuie să-ți găsească venele și cu toate acestea cum găsesc puterea să zâmbească, să-ți spună o vorbă bună, să te facă să nu te simți un ciumat. Multumesc Mihaila Amalia si tuturor colegilor dvs.

Sunt oameni adevărați care nu doar că merg la muncă, la job, ci care au harul de a-ți vindeca trupul și de a-ți alina sufletul. Prețuiți-i și rugați-vă să rămână întregi. De la asistente și până la cei 2 doctori, o mână de oameni cu O mare, pentru mine, ei au fost salvatorii. Cu voia și grija lui Dumnezeu și a Maicii Domnului.

Mulțumesc Dr. Bogdan Micu, sunteți mare. Veți rămâne mereu în inima mea care o ia încă la trap, dar sper să se mai potolească odată ce ajung acasă, la ai mei. Mulțumesc Dr. Răduță, sunteți minunată. Mulțumesc asistenților care m-au îngrijit, mi-au zâmbit și m-au alinat pe mine și pe copiii mei, în cea mai cruntă parte a existenței mele.

COVID există și pândește

Feriți-vă, fraților! Nu e o glumă, nu bagatelizați situația în care ne aflăm. Dați-vă un restart. Avem timp de petreceri, ieșiri, revelioane. Important e ca acum să ieșim cu toții la numărătoare. Purtati mască! Protejați-vă! Stați cu familia! E cel mai prețios lucru. Lăsați medicii să-și facă treaba și rugați-vă pentru ei! Lăsați conspirațiile. O mască nu vă îngrădește nici un drept, nici o libertate. Vă spune pacienta din salonul 13, care era să pice în război. La 40 de ani, fără prea mari probleme de sănătate. Poate doar prea pornită, prea în vrie, prea să le facă pe toate…..

Sursa foto: Facebook Cristina Dinulescu Sterian