La Chilia-n port, peste mal de război: Spre capătul lumii, unde Raiul și Iadul împart Dunărea/ Prin satele fără oameni, pe drumul unei răbdări pe care ți-o poți doar închipui (galerie foto)

Merg de fix o oră pe un drum care mi-amintește de cum se duce timpul nostru: O bucată de timp tristă, anevoioasă, ți se pare imposibil să mergi mai departe, nu mai vezi capătul, vrei să te oprești și să o iei înapoi, te enervezi, înjuri pe oricine apuci, te-ntrebi cine te-a pus să faci asta, de ce n-ai ales altceva, poate altă cale, cât mai e până când o să fie bine? 

Apoi, brusc, curge lin, bagi viteză, ești fericit, simți că zbori, vrei să nu se mai termine binele, de fapt chiar te feliciți că ai avut răbdare, începi să te uiți în stânga, în dreapta, să te bucuri de ce vezi, ai, ai ales, te gândești că e cel mai mișto lucru pe care l-ai făcut în ultima vreme, nu mai contează cât de rău o să fie mai încolo sau cât de rău a fost, e bine acum.

Și s-a terminat din nou asfaltul. E drumul de 70 de kilometri care leagă Tulcea de Chilia Veche, capătul uneia dintre lumile Deltei și ale României. Și singurul. Ca viața.

A durat 2 ore jumate să ajung de la Tulcea în Chilia Veche. Este cel mai îndepărtat punct din Deltă în care poți ajunge cu mașina. Dar drumul este atât de prost încât nu poți merge cu mai mult de 25 km/oră, hai maximum 30 și cu doar 15-20 km/oră dacă vrei să-ți protejezi mașina. Minimum-minimum de timp în care poți parcurge drumul înseamnă 2 ore. Maximul se întinde în funcție de ce mașină ai, cât ții la ea și cât de descurcăreț ești.

• Notă pentru cei care n-au fost niciodată în zonă: Imediat după ce te dai jos de pe bacul cu care treci Dunărea, intri în satul Tudor Vladimirescu, care aparține tot de municipiul Tulcea. Însă după ce ieși din sat, intri în zona de rezervație a Deltei Dunării, unde uneori te așteaptă un polițist de frontieră. Dacă îl nimerești acolo îți cere actele și te avertizează să-ți cumperi un permis de acces auto și de persoane în rezervație. Dacă nu-l găsești acolo, tot ai nevoie de permis ca să mergi mai departe și poți să-l cumperi și online, de pe site-ul ARBDD.

E un drum județean, care aparține de Consiliul Județean Tulcea și care a văzut asfaltul doar pe porțiunile care traversează localitățile pentru că astea au fost reabilitate de primării. 

Fostul ministru al Fondurilor Europene Eugen Teodorovici (și fost senator PSD de Tulcea) a propus Consiliului Județean în luna mai ca drumul să fie cedat pentru reabilitare Guvernului. 

În 2018, când județul Tulcea și mai ales Delta Dunării începeau să înghită miliardul de euro de la UE pentru modernizarea regiunii, încercarea CJT de atragere a banilor UE pentru asfaltarea șoselei a eșuat. Spun autoritățile că a fost blocată de un agent economic din domeniul agriculturii, care lucrează pământul de-a lungul drumului.

În fapt, pe tot drumul de două-trei ore în stânga te însoțește brațul-graniță al Dunării, iar în dreapta, cât vezi cu ochii, sunt terenuri agricole, de la grâu, porumb, perdele galbene de floarea-soarelui, baloți de paie înnegriți de soare și cearșafuri incredibil de verzi pentru arșița care dogorește în august. În față, pupezele îți țin calea și, din când în când, te mai curtează și un pescărel de un albastru doar închipuit, una dintre cele mai frumoase păsări pe care le-am văzut vreodată.

Dacă ar fi asfaltat și l-ai parcurge în 40-50 de minute, drumul Tulcea-Chilia ar fi unul dintre cele mai frumoase din regiune, pentru că are ceva aparte, o liniște și o lumină, o armonie care te spală de toată apăsarea orașului de unde vii, al jobului și al meschinăriilor din fiecare zi. Liniștea asta se adâncește plăcut odată ce-ai ajuns în localitate. Te-așteaptă o barcă la intrare și un sat fără frământări.

Ca să ajungi în Chilia, treci prin Plauru și Ceatalchioi, două sate fantomă puse sub reflectoare după ce fragmente din bombele cu care rușii atacă Ucraina au ajuns acolo. De-acolo, noaptea, vezi cum e Ismailul bombardat. Ziarele din afară titrau mai dramatic că sunt „primele bucăți din NATO” afectate de războiul sălbatic al rușilor în Ucraina. Câțiva kilometri mai în rărunchii Deltei te-așteaptă Chilia.

Are satul-reședință cu același nume și mai avea satele Câșlița, Ostrovu Tătaru și Tatanir. Astăzi, comuna de peste 53.000 de hectare mai are, toată, 1700 de locuitori, conform recensământului din 2021. Cu toate astea, este cea mai populată așezare rurală din Delta Dunării.

Satele Câșlița și Ostrovu Tătaru au dispărut din acte, conform Institutului Național de Statistică, iar în Tatanir mai trăiesc 3 suflete. În satele pustiite sunt însă multe acoperișuri de pensiuni și turiști care mișună de-a lungul brațelor și canalelor Dunării care încolăcește ca un șarpe sârguincios peticele de pământ. Legenda, dusă mai departe cu vorba din generație-n generație, amintește în zonă de o colonie greacă, fortificată de un general al lui Alexandru Macedon.

Câmpurile satelor părăsite de localnici dau rod în continuare, ba chiar sunt râvnite de latifundiarii din zonă care au ajuns să le închirieze în unele cazuri la prețuri derizorii și pe mulți ani.

Doar că nu ajungi la culturi decât cu barca. Spre exemplu, ca să mergi pe Ostrovu Tătaru, o insulă izolată între Chilia Veche și brațul Chilia, fie vii pe braț cu vaporul sau o barcă, fie te ”trage” un domn cu o platformă plutitoare. Și când spun te trage, este la propriu, pentru că se folosește de forța fizică, un cablu și de binecuvântarea forțelor fizicii, astfel că mută inclusiv mașini de-o parte și de alta a brațului Tătaru.

Oamenii care fac acest serviciu din subordinea primăriei își duc veacul în două cocioabe vechi, fără lumină sau apă curentă, și în viscolul aspru, și în fierbințeala verilor din baltă.

Chilia Veche este așezată în oglindă cu Chilia Nouă unde Ștefan cel Mare a construit Cetatea Chilia la 1479 pentru a întări apărarea Moldovei în calea otomanilor. Chilia Nouă a trecut într-un nesfârșit șir de administrații, de la Imperiul Otoman, cel Rus, al Moldovei, apoi a României Mari, după care a URSS, iar a României pentru scurtă vreme și apoi a rămas până azi a Ucrainei. Face parte din regiunea Odesei și se află la nici 30 de kilometri de Ismailul bombardat deunăzi de ruși. Poate fi bombardată oricând și geamăna Chiliei Vechi.

E straniu cum stând pe baltă în Chilia Veche, calmul care plutește în aer, liniștea și lipsa de orice grijă îți înoată în creieri, ca într-un Rai pentru epuizați. Iar pe partea cealaltă bântuie Iadul în toate formele lui. Mai politic dacă vreți, e straniu cum spațiul NATO este despărțit de cel mai crâncen război de la granița organizației de doar 300 de metri de apă.

În Chilia, singurele biserici sunt una a rușilor lipoveni și alta a ”ucrainenilor”, așa cum susțin lipovenii. Biserica ”ucraineană”, care datează din Imperiul Otoman, de la 1854, aparține de fapt de BOR și este în reparații majore, iar cea rusă este încremenită în timp, deși construită la 1910. Ambele trebuie vizitate dacă treci prin Chilia.

Chilia, cu satele ei uitate între stuf și bălării mai are vreo 1700 de suflete. Oamenii pe care-i găsești pe ulițe or să-ți spună că în celelalte trei sate nu mai sunt localnici, iar singurii care mai trec pe-acolo sunt turiștii, în căutare de borș de pește lipovenesc sau te miri ce mai pică din sagioc în cratiță. Și sunt tot mai mulți. Doar în 2021 s-au construit 10 pensiuni noi, doar în Chilia Veche. 

Spre seară, la Chilia-n port atmosfera se animă ca atunci când asculți melodia cu același nume. Melodia amintește de deținuții politici care erau torturați în pușcăriile de la capătul lumii, din baltă, cum erau cea din Chilia sau cea de la Periprava.

Acum, la Chilia-n port mai sunt doar puștii care ies cu bicicletele pe faleza abia reabilitată, de-a lungul căreia primăria a amenajat o ”parcare de bărci”. Două doamne aranjează momeala în cârlige și fac schimb de impresii despre politicieni și mâncăruri pe care le-au pus pe masă recent. 

Aici e calm, liniște, ba unii ar numi-o dulce stare de leneveală, și o amorțeală dogorindă. Pe malul celălalt plouă cu bombe, susură dronele și e oricum vrei să-i spui, doar liniște nu. Așa arată Raiul și Iadul care-și împart Dunărea.