La granița dintre viață și moarte. Cum a reușit o tânără din lagărul comunist să treacă ilegal frontiera spre Ungaria în 1989

Interviul este dedicat mai ales tinerilor care nu au prins anii ’80 ai României ceaușiste. Totodată, textul e și un omagiu adus celor pentru care libertatea și demnitatea umană sunt valori supreme. Interviul a fost realizat la începutul lui decembrie 2022, în Austria. Identitatea persoanei de gen feminin am ales s-o protejez.

Cum s-a declanșat gândul de a pleca din România comunistă?

Totul a început de la o dezamăgire: fratele meu a luat-o pe cont propriu în plan profesional, ca urmare a situației în care se afla la locul de muncă. Avea un serviciu foarte bun, controlor de calitate (CTC) în cadrul unei fabrici de confecții din Oradea. Lucra la ultimul punct al CTC, chiar înainte de a se da avizul final de export al mărfii. „Problema” lui cu colegii consta în faptul că nu era coruptibil. Drept urmare, și-a băgat lichidarea de pe azi pe mâine și s-a hotărât să înceapă ca „privat”, de meserie fiind croitor. Și-a deschis la parterul unui bloc, într-o uscătorie, un atelier de croitorie. Începutul a fost foarte greu, dar hărnicia i-a fost răsplătită, pentru că afacerea îi prospera încă de pe vremea comunismului.

Tatăl meu mi-l dădea tot timpul exemplu pe fratele meu și mă îndemna să-l urmez.

După clasa a X-a, tatăl mi-a cumpărat o mașină de cusut și mi-a spus să merg la școala profesională de confecții. Am făcut după cum mi-a zis, dar meseria de croitor mi-a displăcut profund (cu siguranță că el a avut o contribuție importantă în acest sens). În timpul școlii am făcut practică la Fabrica de Confecții din Oradea. Din când în când aveam o perioadă de 2-3 săptămâni când trebuia terminată o livrare, iar la serviciu ne obliga să lucrăm până la epuizare. Îmi amintesc că odată am intrat sâmbăta la ora 14:00 și am ieșit duminică la ora 7:00. Eram extenuată. M-a prins schimbul de dimineață. Am plecat de la fabrică, auzeam cântecul din zori al păsărelelor, m-am urcat în tramvai, și parcă ceva se schimbase în mine. Ajung acasă și taica-miu mă-ntreabă: „De unde vii la ora asta!?”. Întrebarea care suna mai degrabă a reproș a dat naștere în mine la o ură față de familie, casă, fabrică, țară și am simțit că trebuie să plec de acolo. I-am răspuns: „De la muncă”, gândindu-mă însă că lucrurile nu vor rămâne așa. El a spus: „Du-te și te culcă”. Din momentul acesta am luat hotărârea că vreau să fug. Așa că am început să mă interesez de oameni care vorbeau despre cum se trece vama, despre călăuze, despre posibilități de trece a frontierei.

Prima încercare

În 1988 am avut prima tentativă. Parcă prin noiembrie. Sau sfârșitul lui octombrie. Am fost o grupă de cinci persoane. Am fost foarte naivi; am crezut că vom reuși fără călăuză. Am umblat pe câmpuri toată noaptea, prin mocirle și până la urmă ne-am hotărât să ne întoarcem acasă.

A doua încercare

În 1989, în februarie, am reușit să contactez niște persoane care cunoșteau o călăuză. Am întrebat dacă aș putea să merg și eu cu ei. Au fost de acord. M-au luat. Am fost o grupă de doisprezece persoane, printre care o familie cu un copil de cinci ani, și o tânără însărcinată prin luna a șasea, pe care o cunoaștem. Nu îmi mai aduc aminte exact unde ne-am întâlnit. Ce îmi aduc aminte este că la un moment dat călăuza ne-a zis că din locul în care ne aflam nu mai este mult de mers, să ținem toți aproape și să nu vorbim. Am mers vreo oră, iar călăuza ne-a spus că în zece minute vom reuși. După ce terminase de vorbit, doar ce-am auzit: „Stați! Nu mișcați!”. În momentul acela, toate cele douăsprezece persoane ne-am speriat, împrăștiat, fiecare a luat-o la fugă unde a văzut cu ochii. Erau grănicerii. „Stați! Nu mișcați c-am să trag în voi!”. Și au tras prima dată unul sau două focuri în sus. Călăuza a strigat: „Fugiți, fugiți în față, tot în față c-o să reușiți! Cinci sau șase metri mai sunt!“. În momentul acela, am luat-o la fugă, dar am intrat într-o mlaștină cu papură. Nu știu dacă acei cinci sau șase metri erau cu adevărat reali. Ne-am aruncat de frică pe burtă, și un grănicer a strigat: „Dacă nu vă predați cu mâinile sus, vă ciuruiesc!”. Noi venind pe rând, nu toți odată cu mâinile sus cum ne ceruse, un grănicer a tras un foc de avertisment în sus și altul în direcția noastră, dar nu știu dacă acel soldat era conștient de faptul că poate împușca pe cineva. Ne-am adunați toți în jurul celor doi grăniceri. Au început să ne înjure, după care ne-au spus să ne adunăm în grup, unii după ceilalți, și să mergem înainte, iar ei ne supravegheau din spate cu armele îndreptate spre noi.

Am mers pe jos o bucată scurtă de timp. Am ieșit din mlaștină și am ajuns pe un teren denivelat și acolo ne-au spus să ne așezăm în rând și să ne punem toți în șezut. Lângă mine stătea fata însărcinată. Uitându-mă la șirul de persoane care stăteau în rând, mi-am dat seama că lipsește un bărbat, pe care nu l-am mai văzut ulterior niciodată. Este o întrebarea care mă frământă: „Oare a reușit să treacă? Sau l-au împușcat?”. Un grănicer cu accent moldovenesc a vorbit foarte urât cu noi și ne-a ordonat să ne punem pe burtă cu mâinile la spate. Femeia însărcinată firește că n-a putut. Grănicerul a venit și i-a dat un picior în sold astfel încât femeia a căzut trântită de pământ. În momentul acela, eu m-am ridicat și am început să urlu. Mi-a fost foarte frica ca nu cumva femeii să i se întâmple ceva și să nască copilul acolo, în întuneric și mocirlă. Astfel că, în momentul acela, fără să mă gândesc la nimic, m-am ridicat în picioare și am început să țip la el: „Cum poți lovi o femeie și s-o arunci la pământ? Dacă se întâmplă aici o nenorocire, ce ne facem!?”. Toți au fost oarecum surprinși pentru că nimeni nu a zis nimic, nici grănicerul. Celălalt grănicer, superior în grad, aflat mai la depărtare, a venit repede și m-a întrebat pe mine, nu pe el, ce s-a întâmplat? I-am povestit, întrebându-l dacă „nu-i frică de Dumnezeu? Dacă n-ai și tu mamă sau soră sau frate?”. Caporalul l-a luat deoparte pe soldatul care a lovit-o pe femeie și l-a înjurat. Apoi, ne-a spus să ne ridicăm și ne-au încătușat stând în picioare. Probabil că i s-a făcut milă de noi. Arătam îngrozitor: era umed, iarnă, noiembrie, toți eram plini de nămol. Parcă nici nu-mi vină să cred că am trecut prin așa ceva.

Am pornit mai departe pe jos. După aproximativ 20 de minute am ajuns la o clădire mică în care exista un birou, un hol și un WC. Eu am fost încătușată împreună cu tânăra însărcinată și cu o altă fată. Ne-au legat de țeava de la calorifer, într-o încăpere foarte mică. Pe vremea aceea fumam și am rugat să mi se dea o țigară pentru că nu mai suportam. Am fost refuzată. Apoi ne-au interogat foarte scurt. Erau interesați mai mult de călăuză. Dar, de fapt, abia acum realizez că persoana din rând care dispăruse era, de fapt, călăuza. Problema cea mai mare e că au găsit valută. Am așteptat până dimineață, când a venit un ARO de frontieră, acoperit cu o prelată verde. Au spus că vom fi duși la comandament, dar să știm că în mașină mai sunt alte câteva persoane prinse. Deci nu vom fi doar noi singuri. Deci am stat unii peste ceilalți, claie peste grămadă, picior peste cap, ca sardelele. Am ajuns la comandament, am intrat într-o curte asfaltată, iar în acea curte era o încăpere dreptunghiulară, foarte îngustă, lungă, cu o intrare constând dintr-o ușă compusă din gratii. Ne-au spus să intrăm, iar fiecare persoană care intra se așeza alternativ întâi pe banca din stânga, apoi pe cea din dreapta. Pentru ca să putem sta pe bancă, fiecare persoană trebuia să intre cu genunchiul între picioarele celui din față. Formam toți practic un fermoar uman, iar genunchii noștri erau dinții de la fermoar. Eram murdari și miroseam îngrozitor. Au spus că ne percheziționează: bărbații separat și femeile separat. Ne-au dezbrăcat complet și ne-au controlat peste tot, inclusiv în fund, cu mănușă chirurgicală (de valută? ori ca să ne umilească?). După ce au terminat, ne-au băgat înapoi în camera dreptunghiulară în care formam din genunchii noștri un fermoar. Am așteptat după o mașină care să ne ducă înapoi în oraș, la poliție. După ce am ajuns, ne-au dus la un oficiu cu două birouri. Mi s-a făcut un proces-verbal în care mi s-a adus la cunoștință ceea ce avea să mi se întâmple: voi fi condamnată la locul de muncă, va dura vreo lună de zile până ce voi fi judecată, iar în timpul acesta nu am voie să părăsesc orașul și să mă apropii de zonele de frontieră. În caz contrar, voi merge direct la pușcărie. Neștiind ce înseamnă să fiu condamnată la locul de muncă, am întrebat, iar răspunsul a fost că eu voi lucra ca un angajat normal, dar salariul va merge la stat. Deja în momentul acela mi-a venit gândul de a încerca din nou. „Nu pot rămâne așa! Ori trec, ori mă închid. Dar să lucrez la stat pe gratis sub nicio formă!”.

A treia încercare (martie 1989)

Emilia, tânăra însărcinată cu care, de asemenea, am încercat să fug a doua oară, avea soțul în Ungaria. De la el am aflat că cea de a treia fată cu care am fost încătușată a reușit să treacă granița cu o călăuză. Astfel că, în decurs de câteva zile, cu ajutorul Emiliei și al soțului ei, am apelat și eu la acea călăuză. Mi-au dat datele și numărul de telefon și mi-au spus că trebuie să vorbesc codificat. L-am sunat și i-am zis că sunt fiica unui nume pe care ei mi l-au dictat și să spun că „vreau să mă spovedesc la preotul din sat”. Am avut o întâlnire scurtă cu călăuza. Mi-a spus să-l sun în ziua următoare, pentru că el o să-mi spună dacă mă poate trece într-o zi sau două. În orice caz, trebuia să-mi cumpăr espadrile, iar îmbrăcămintea să nu fie dubioasă. Mi-a mai spus un lucru: o să vină să mă ia din Oradea, iar eu să știu că la intrarea în satul lor (localitatea Cheresig, județul Bihor) există un post grăniceresc de control, așezat fix pe șosea. M-a pregătit, spunându-mi să nu-mi fie frică dacă mă vor controla. Dacă mă oprește și mă întreabă cine sunt, să spun că sunt nepoata lui.

L-am sunat a două zi, iar el a spus că în ziua respectivă nu se poate, dar în următoarea zi mă va lua de la ora cutare și de pe strada cutare. Am avut noroc: la intrarea în sat nu era niciun grănicer la postul de control. După ce am ajuns la el în curte, mi-a spus: „Acasă este soția mea, iar eu te voi duce într-o cameră în care vei aștepta”. Acolo, mi-a explicat foarte pe scurt care este procedura: „În primul rând, băiatul meu este membru de partid, iar dacă el va veni acasă și te va întreba cine ești, să spui că ești fiica colegului meu … și că ai venit aici pentru ca să te duc să te spovedești la preotul din sat”; În alt doilea rând, va trebui să trecem prin sat, va fi un pic întunecat, dar lumea nu-și va da seama că nu ești de-a locului”; În al treilea rând, noi va trebui să trecem prin curtea bisericii, iar acolo este cel mai periculos, pentru că se întâmplă să fie soldați ascunși. Dar dacă trecem cu bine de curtea bisericii, am scăpat de cel mai mare pericol. Biserica se află pe un deal. După ce vom ieși din curte, vom sta jos și îți voi explica tot ce ai de făcut și pe unde trebuie să te duci. Dar eu trebuie să fiu băut, pentru că dacă se întâmplă să mă oprească un grănicer în timp ce mă întorc acasă, să pot spune că-s beat și că am încurcat drumurile”.

Astea fiind instrucțiunile, așteptam de acum seara să plecăm. La un moment dat, aud că cineva intră în casă. Avea o voce de bărbat. M-am gândit că numai fiului lui putea să fie. Aveam la mine un pachet de Kent și fumam. Iar el, după mirosul de Kent, și-a dat seama că o altă persoană este în casă, fiindcă taica-su fuma altceva. A venit, a deschis ușa, și a intrat în cameră. Dar eu deja îl așteptam, nu era deloc agitată. A zis: „Bună seara! Dar dumneavoastră cine sunteți?”; Eu am răspuns: „Eu sunt fiica lui …. E coleg cu tatăl Dvs. și am venit să mă spovedesc la preotul din sat”. La care el, consternat, mi-a spus: „Păi cum!? Și acum câteva zile a fost aici o fată și ea a zis la fel, că a venit la preotul din sat. Voi nu aveți alt preot la care să mergeți!?”. Probabil că băiatul a fost conexiunea și și-a dat seama pe loc ce anume făcea tatăl său. A ieșit val-vârtej din cameră, foarte nervos, ducându-se să-l caute pe taica-su și la un moment dat am auzit o ceartă. Ceea ce am putut să înțeleg e că „și acum câteva zile ai adus pe cineva aici, la preot” și apoi „acuma știu eu de unde ai avut bani de cai”. După care nu am mai auzit niciun dialog, dar i-am auzit pașii venind spre mine, în cameră. S-a așezat pe scaun și mi-a spus pe un ton imperativ și urât: „Îți iei geanta și te duci la autobuz!”. Iar eu în momentul acela – parcă derulându-mi-se un film în cap –, m-am ridicat de pe canapea și i-am spus în felul următor: „Uite care-i treaba: eu am fost prinsă deja o dată. Eu nu am ce căuta în zona de frontieră. Dacă mă duc la autobuz, voi fi întrebată la postul de grăniceri ce caut aici. Iar eu voi spune că am fost în sat la o călăuză care mi-a promis că mă va trece granița. Iar dacă mă voi duce la pușcărie, voi merge împreună cu taica-tu. Eu nu am nimic de pierdut!”. În momentul acela, băiatul s-a „dezumflat” complet; s-a făcut mic cât un copil. Eu m-am așezat înapoi pe canapea, am văzut cum se uita la mine, poate că reacția mea a fost un șoc pentru el, a așteptat câteva minute și m-a întrebat pe un cu totul alt ton, moale: „Dar nu ți-e frică să mergi cu el dacă e băut?”. Am răspuns: „Nu mi-i frică! Am încredere în el”. Iar el a exclamat: „Să vă-ajute Dumnezeu!”. Apoi, a ieșit din cameră, a venit taica-su și m-a întrebat: „Gata. Plecăm!?”.

Și am plecat, am ajuns la biserică și parcă nu mi-a mai fost frică. M-am rugat foarte mult în sinea mea și am crezut că voi reuși. Era seară, deja se întunecase, cerul era senin. La un moment dat, călăuza mi-a spus: „Am trecut de ce-a fost mai greu”. Biserica era pe un deal, iar noi ne-am pus pe marginea dealului, picioarele atârnându-ne în jos. De acolo se vedea o vale. Și se vedea totul foarte limpede, ca o panoramă, și aveam impresia că este totul foarte aproape. „Mergem cu privirea de la dreapta la stânga și tu ești atentă la tot ce-ți explic”, zise călăuza. „Vezi pădurea din partea dreaptă?”. Eu: „Da”. Călăuza: „Acolo sunt niște lămpi de iluminat stradal. Sunt două, una la o distanță mai mare decât alta. Și acolo unde sunt becurile alea este o casă. Tu acolo trebuie să ajungi! Trebuie să bați la poartă”. Călăuza continuă: „Dacă te duci cu privirea un pic mai la stânga, vezi o clădire? Acolo e cazarma cu grăniceri. Acolo este România. Clădirea aceea nu este obiect de reper; în direcția aia nu trebuie să mergi”. Călăuza: „Acuma plecăm!”.

Am coborât împreună dealul și la un moment dat îmi zice „uite, asta-i fâșia; eu mă-ntorc!”. Era de fapt un canal. Eu m-am gândit în momentul acela că poate e mai bine să plece, pentru că am simțit că se teme. L-am întrebat: „Numai atâta te rog frumos să-mi spui, dacă este apă în canal pentru că nu știu să înot”. El răspunde: „Du-te liniștită că nu este”. „Bine, zic eu”. El spune: „Dumnezeu cu tine!”. Și am intrat în primul canal în care apa era secată, dar era mocirlă. Am trecut de el și am mai mers foarte puțin pe câmp după care am ajuns la al doilea canal. După aceea, iarași am mai mers, iar la un moment dat am avut impresia că am călcat cumva în gol și având espadrile în picioare am simțit o altă structură la talpă, ca de nisip. Am știut atunci că este fășia. Am făcut câțiva pași și am văzut cum s-a tras un foc de semnalizare de culoare verde, pe partea mea dreaptă. În acel moment, am început să mă rog și să-i mulțumesc lui Dumnezeu că am reușit. Am continuat spre acele lumini, spre casa aceea, am bătut la poartă, dar nu mi-a deschis nimeni. Am găsit un drum de țară, lăturalnic, însă nu am întâlnit pe nimeni. Drumul ducea spre o șosea. Era cam pe la ora trei-patru dimineața. La un moment dat, oprește lângă mine un moped căruia eu i-am făcut semn, iar șoferul îmi arată că trebuie să merg la grăniceri. Am ajuns la grăniceri, am sunat la sonerie, iar grănicerul care era de serviciu mi-a deschis ușa și a rămas perplex. Eram foarte murdară, plină de noroi din cap până în picioare și m-a întrebat: „De unde vii? Din România?”. Am zis: „Da!”.

În momentul în care am pășit în Ungaria, am simțit că am lăsat totul în urma mea și că viitorul meu este de acum în afara țării. Am avut sentimentul unui nou început, al unui „ritual de pasaj” (rites de passage). De aceea nici nu am ales să mă întorc definitiv în România. Mi-am riscat viața de două ori ca să pot pleca și sunt foarte recunoscătoare că Austria m-a primit și mi-a oferit un viitor.