Landais Alzheimer – satul în care toată lumea are demență

Landais Alzheimer, în sud-vestul Franței, este un sat cu o particularitate – toți sătenii suferă de demență. Magazinul din piața principală oferă produse alimentare simple, cum ar fi bagheta, dar nu acceptă bani, astfel încât nimeni nu trebuie să își amintească unde are portofelul, potrivit unui reportaj BBC:

Fostul fermier Francis își ia ziarul zilnic de acolo – iar eu îi sugerez să mergem la o cafea în restaurantul de alături, care este inima socială a satului.

Îl întreb pe Francis cum a fost când medicul i-a spus că are Alzheimer.

El dă din cap, ducându-se înapoi în acel moment și, după o pauză, spune: „Foarte greu”.

„Continuă să mergi mai departe”

Și tatăl său a avut Alzheimer – dar Francis rămâne neînfricat.

„Nu mi-e teamă de moarte, pentru că asta se va întâmpla într-o zi”, spune el.

„Între timp, îmi voi trăi viața în ciuda bolii.”

„Sunt aici pentru a trăi, chiar dacă nu mai este la fel.”

„Dacă te predai, înseamnă că te-ai săturat. Așa că continui să mergi mai departe, cât poți de bine.”

Pe lângă magazin și restaurant, sătenii sunt încurajați să frecventeze teatrul – și să se alăture activităților.

Philippe și Viviane îmi spun că duc în continuare o viață cât se poate de normală după ce au fost diagnosticați cu dublă demență.

„Mergem la plimbare. Ne plimbăm”, spune Philippe, privind în depărtare.

Iar când îi întreb dacă sunt fericiți, el întoarce instantaneu capul și, cu un zâmbet strălucitor, spune: „Da, suntem – cu adevărat”.

Apoi, după ce își termină cafeaua și se îmbracă în haine călduroase, cuplul se îndreaptă din nou spre parc.

Timpul trece altfel aici, spune ghidul meu din sat.

Nu există ore prestabilite pentru întâlniri, cumpărături și curățenie – doar un ritm blând care îi convinge și îi mângâie pe săteni, pentru a le oferi cât mai multă libertate.

Satul este monitorizat îndeaproape – iar profesorul Hélène Amieva spune că primele rezultate sugerează că acesta influențează de fapt evoluția bolii.

„Ceea ce obișnuiam să observăm când oamenii intră într-o instituție este un declin cognitiv accelerat – acest lucru nu se observă în această instituție”, spune ea.

„Vedem un fel de evoluție foarte lină.”

„Avem unele motive să credem că aceste tipuri de instituții pot influența traiectoria rezultatelor clinice.”

De asemenea, s-a observat o „reducere drastică” a sentimentelor de vinovăție și anxietate ale familiilor.

Făcându-i semn mamei sale, Mauricette, în vârstă de 89 de ani, așezată în dormitorul ei, Dominique spune: „Am liniște sufletească, pentru că știu că ea are liniște sufletească și este în siguranță”.

Plină de fotografii de familie, tablouri și mobilierul familiei, camera are o fereastră mare care dă spre grădină.

Neavând ore de vizită, oamenii vin și pleacă după bunul plac. Iar Dominique spune că ea și surorile ei nu s-au așteptat niciodată ca îngrijirea să fie atât de bună.

„Când o părăsesc, mă simt ușurată. Când ajung, e ca și cum aș fi la ea acasă – sunt acasă cu mama mea”, spune ea.

Fiecare dintre cabanele cu un singur etaj găzduiește aproximativ opt rezidenți, cu o bucătărie comună, o sală de zi și o sală de mese.

În timp ce sătenii plătesc o contribuție, costurile de funcționare – similare cu cele ale unui azil de bătrâni – sunt acoperite în principal de guvernul regional francez, care a plătit circa 22 milioane de euro pentru înființarea satului.

Când a fost deschis, în 2020, a fost al doilea sat de acest tip – și singurul care a făcut parte dintr-un proiect de cercetare.

Și se crede că există încă mai puțin de o duzină în întreaga lume.

Dar a atras interesul la nivel mondial, din partea celor care caută o soluție la creșterea exponențială prognozată a demenței.

La coaforul din sat, Patricia, în vârstă de 65 de ani, care tocmai și-a terminat de uscat părul, spune că Landais Alzheimer i-a redat viața.

„Stăteam acasă – dar mă plictiseam”, spune ea.

„Aveam o doamnă care gătea pentru mine. Eram obosită. Nu mă simțeam bine. Știam că Alzheimer nu este ușor și eram speriată.”

„Am vrut să fiu undeva unde aș putea ajuta și eu.”

„Pentru că în alte centre de îngrijire, e așa și așa – dar nu fac nimic.”

„În timp ce aici, este viața reală. Când spun reală înseamnă chiar reală.”

Atât de des, demența îi poate izola pe oameni.

Dar aici, se pare că există un puternic sentiment de comunitate, oamenii fiind cu adevărat interesați să se întâlnească și să participe la activități.

Cercetătorii spun că acest element social poate fi o parte din cheia unei vieți mai fericite și, potențial, mai sănătoase pentru persoanele cu demență.

Există aproximativ 120 de locuitori ai satului și același număr de profesioniști din domeniul sănătății, la care se adaugă voluntari.

Există, bineînțeles, o inevitabilitate crudă, deoarece nu există leac.

Dar, pe măsură ce boala progresează, fiecare sătean primește sprijinul de care are nevoie.

Și, deși aceasta poate fi iarna vieții acestor săteni, personalul de aici crede că ea vine mai încet, cu mai multă bucurie pe parcurs.