Le Monde: Filmul „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”, de Radu Jude, hipnotizează participanții la Festivalul de la Locarno

Festivalul de la Locarno (Elveția) abia a început – cea de-a 76-a ediție are loc în perioada 2-12 august – și râsete aprige au răsunat pe sălile elegantului oraș mărginit de Lago Maggiore. Fin analist al timpurilor noastre, cineastul Radu Jude dă din nou lovitura, cu un film de colaje în stil Godard: „Nu te aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”, jucat de o actriță de teatru fascinantă, Ilinca Manolache, scrie publicația Le Monde, citată de Rador.

Născut în 1977, făcâmd parte din noul val românesc (Cristian Mungiu, Cristi Puiu și Bogdan Mirică), Radu Jude a câștigat Ursul de Aur la Berlinală în 2021 cu Bad Luck Banging sau Porno Balamuc − povestea și „procesul” unei profesoare de liceu care se trezește pe lista neagră din cauza unui videoclip cu tentă sexuală dezvăluit pe rețelele de socializare, în care este surprinsă ea împreună cu partenerul ei.

Al zecelea lungmetraj al lui Jude, care concurează pentru Leopardul de Aur, este, fără îndoială, cea mai profund politică și corozivă experiență pe care am văzut-o vreodată în anii 2020. Dintr-un scenariu, Radu Jude brodează o poveste despre o mie și una de nopți ale absurdului: în București, o tânără asistentă de producție, Angela (Ilinca Manolache), lucrează până la epuizare pentru o multinațională care face filme despre prevenirea accidentelor de muncă. Actrița germană Nina Hoss, patroana „binevoitoare” a acestei mărețe întreprinderi, este o încântare. Angela aproape adoarme la volan din cauză că programul ei este atât de încărcat… Și acesta este doar începutul epopeei, împărțite în două părți.

O descoperim pe tânăra protagonistă, dimineața devreme. Se ridică din pat, își pune chiloții. Următorul cadru – iat-o într-o rochie cu paiete și adidași, părul blond este asortat cu tenul palid, gata de o nouă zi nebună. La volanul mașinii sale, străbate străzile Bucureștiului și leagă programările: merge acasă la victimele rănite la locul de muncă și le filmează în timp ce își povestesc necazurile. Cei „norocoși” vor fi selectați și apoi plătiți pentru a depune mărturie în fața unei echipe mai consistente.

Înainte de a-și relua cursa frenetică, Angela găsește de obicei câteva secunde pentru a posta pe net videoclipuri lascive de pe un cont al cărui avatar este un tânăr mustăcios care spune porcării la adresa fetelor.

Mărturie copleșitoare

Apoi pleacă din nou. Camera de la bordul vehiculului o filmează din profil, schimbând frenetic vitezele și făcând baloane mari cu guma de mestecat, în formă de airbag. Fremătăm în acest habitaclu supraîncărcat de voltaj. Ulterior, Radu Jude reduce la tăcere zgomotul infernal (soneria telefonului, înjurături etc.) pentru a filma troițe și cruci de la marginea drumului, România deținând recordul de morți pe șosele la nivelul Uniunii Europene.

Dens material în această operă ale cărei focuri sunt întețite la extrem, inclusiv în viața reală, cineastul însuși lucrând ca un nebun pe când era asistent trei pe platourile de filmare, după cum explica în cadrul unei conferințe de presă, vineri, 4 august.

Să adăugăm aluziile la istoria cinematografiei, care se strecoară ca o fantomă în faldurile montajului. Radu Jude parazitează într-adevar prima parte din „Nu aștepta prea mult…”, sa strecurând alte imagini: cele, vintage, ale unei taximetriste de pe vremea dictatorului român Nicolae Ceaușescu, extrase din pelicula Angela merge mai departe (1981), de Lucian Bratu. Aceasta reprezintă povestea unei femei, Angela (Dorina Lazar), care își transportă clienții și trăiește singură după divorțul de un soț alcoolic. Până în ziua în care un bărbat se așează beat mort pe bancheta din spate.

Fără să încerce să facă o paralelă edificatoare între cele două Angele, Radu Jude mizează în schimb pe statutul lor de șoferițe și o face pe eroina contemporană să împrumute călătoriile șoferiței cu fustă plisată.

Alte surprize dadaiste îl așteaptă pe spectator. Cineastul pune la cale o vânătoare de comori și încetinește anumite cadre ale filmului din 1981, unde vedem nefericiți stând la coadă în fața magazinelor – ca un detaliu care ar fi scăpat de cenzura dictaturii.

Apoi, în partea a doua a filmului, râsul devine tot mai nervos pe măsură ce un bărbat paralizat (Ovidiu Pîrsan, prezent la Locarno în scaunul cu rotile), „norocosul” câștigător al multinaționalei, continuă să fie întrerupt în timp ce povestește; de fapt, mărturia lui se dovedește sufocantă pentru șefii firmei. Dacă acest infirm ar putea să tacă, ar fi mult mai ușor.

Nu vă așteptați la prea multe de la sfârșitul lumii, se termină ca un film mut, cu o idee finală de punere în scenă ce trimite la începuturile cinematografiei și la cadrele fixe ale fraților Lumière. Chapeau!