Limba care nu a fost niciodată vorbită: Bengkala, satul indonezian și ”blestemul” oamenilor care comunică prin kata kolok, un limbaj al semnelor unic în lume 

Deși societatea modernă a întreprins progrese considerabile în ultimii ani în privința condițiilor oferite persoanelor cu dizabilități, este încă larg acceptat faptul că persoanele cu astfel de deficiențe fizice întâmpină încă probleme în viața de zi cu zi, de la dificultățile fizice la marginalizarea socială rezultată. Printre cele mai comune dizabilități din lume se numără hipoacuzia (surditatea), iar o mică comunitate din Bali, o regiune indoneziană, ne arată cum poate fi modelată o societate în care ponderea persoanelor cu o asemenea dizabilitate este cu mult peste media globală.

În 2015, anul în care publicația americană VICE a realizat un reportaj în satul ferit de lume, în comunitatea Bengkala, cu aproximativ 3.000 de locuitori, trăiau 42 de persoane care sufereau de surditate din naștere. Acest număr poate să nu pară prea mare la prima vedere, însă raportarea la statisticile globale arată cât de neobișnuită este situația de fapt.

Potrivit Institutului American al Surzeniei și Tulburărilor de Comunicare, în Statele Unite, în jur de doi sau trei copii din 1.000 se nasc cu probleme de auz la una sau ambele urechi, dar Centrul pentru Prevenția și Controlarea Bolilor argumentează că ponderea reală ar putea fi de doar un caz la 1.000 de copii, conform anumitor studii. 

În mod evident, este greu de estimat câți din oamenii care se nasc complet surzi, dar faptul clar este că numărul de peste 40 de oameni cu această condiție din Bengkala este imens, raportat la mărimea populației. Explicația pentru acest fenomen este gena DFNB3, care este prezentă în fondul genetic al populației satului de cel puțin șapte generații, explică VICE.

Situația stranie nu a trecut neobservată nici de către locuitorii satului, care vreme de ani de zile au atribuit această problemă de natură genetică unui blestem. 

„Faimoasa poveste spune că doi oameni cu puteri magice s-au luptat între ei și apoi s-au blestemat reciproc să fie surzi”, a declarat Ida Mardana, primarul satului Bengkala, care a adăugat că semnificația lui Bengkala este „un loc în care cineva se poate ascunde”.

În Bengkala este ceva uzual pentru săteni să comunice folosind doar semnele, în dialectul numit kata kolok sau “”vorba surzilor”, inventat și folosit doar de către cei din Bengkala. Copiii satului învață kata kolok ca a doua sau a treia limbă iar la școală, profesorii predau folosind concomitent limbajul normal și cel al semnelor.

În ciuda numărului neobișnuit de persoane surde din Bengkala, barierele de comunicare au fost spulberate prin înțelegere și integrare. După cum este explicat în cartea “Invisible People”, citată de VICE, „a fi surd [în Bengkala] nu este ceva ce este purtat doar de kolok. Este ceva care aparține întregii comunități”. 

Un alt aspect care contribuie la identitatea culturală distinctă a satului este că, pe lângă faptul că cea mai mare parte a populației poate comunica prin limbajul semnelor, dialectul însuși este unul unic. 

Kata koloc s-a dezvoltat în mod organic în Bengkala și este total independent de limbajul semnelor oficial al Indoneziei și de către cel folosit la nivel internațional, iar asta îi dă un statut special în ochii cercetătorilor și ai organizațiilor sociale, în special din cauza pericolului în care se află limbajul.

Potrivit fundației Endangered Languages Project, care monitorizează limbile și dialectele puțin vorbite la nivel mondial, kata koloc este într-o situație critică de conservare. Datorită căsătoriilor frecvente între oamenii care poartă gena DFNB3 și cei care nu o au, numărul de copii care se nasc surzi este în scădere în Bengkala, deoarece gena nu este una dominantă. Drept consecință, niciun copil surd nu s-a mai născut în sat din 2005 încoace. 

În mod evident, scăderea cazurilor de dizabilitate în rândul unei populații nu poate fi văzută ca un fapt negativ, dar dispariția comunității kolok (cuvântul malaez pentru “surd”) din Bali ar însemna pierderea unui exemplu de integrare și toleranță față de oamenii cu handicap de care lumea are nevoie, în special în contextul actual.

Conform Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), 15% de oamenii din întreaga lume trăiesc cu dizabilități. Dintre aceștia, numai 2-4% întâmpină dificultăți semnificative de funcționare, dar numărul este unul în creștere, cu 5% mai mare decât în anii 70, când primele estimări WHO au fost făcute.

Această creștere este cauzată de mai mulți factori, amintește OMS, și nu toți sunt negativi. Datorită progresului medical și a speranței de viață în creștere, există mai multe “oportunități” pentru ca oamenii care se nasc sau capătă dizabilități pe parcursul vieții să trăiască vieți lungi și împlinite. Pe deasupra, tehnicile de a identifica dizabilitățile au evoluat și ele, ceea ce aduce mai multă vizibilitate asupra subiectului. 

În fine, ceea ce contează mai mult decât motivele creșterii ratelor de dizabilități este răspunsul societății la fenomen, iar acesta nu este întotdeauna unul bun. Un reportaj realizat de BBC în Bengkala a arătat acest fapt – deși persoanele surde aveau aceleași oportunități în sat, iar problemele precum inegalitatea la salarii nu existau, în afara micuței comunități, situația era mult mai puțin fericită. 

Faptul că oamenii cu probleme de auz înfruntă o scădere a oportunităților economice și sociale nu este un fenomen întâlnit numai în Indonezia. Datele cele mai recente, din 2021, ale Centrul Național pentru Surzi, parte a Texas University, din Austin, arată că persoanele că persoanele surde aveau șanse semnificativ mai mici de a termina o facultate sau de a intra în câmpul muncii față de restul populației, iar acesta era cazul pentru toate grupurile etnice și rasiale identificate (albi, asiatici, negri, mixti, nativi americani și hispanici)

În condițiile în care în SUA, doar 53% din oamenii surzi au loc de muncă, potrivit centrului, în Europa situația este chiar mai rea. Mai puțin de 50% din persoanele surde din Europa au loc de muncă, arată Comisia Europeană, iar cei angajați ocupă deseori posturi slab plătite care nu necesită pregătire.

Pentru cei cărora nu le place să se trezească de dimineață, ideea de a nu munci poate suna foarte atractivă, dar realitatea este una sumbră. Fundația United Disabilities Services consideră participarea pe piața muncii unul dintre elementele importante ale integrării în comunitate nu doar pentru persoanele cu hipoacuzie, ci pentru toate persoanele cu dizabilități, care înfruntă discriminare și sunt trecute cu vederea uneori chiar și în situațiile în care sunt angajații cei mai muncitori și mai de încredere.

Dincolo de acest aspect, oamenii cu dizabilități continuă să se confrunte și cu alte probleme de natură socială. De la programele de ajutorare care nu primesc finanțare adecvată la marginalizare din partea comunității și la probleme de infrastructură precum lipsa opțiunilor de transport, există încă multe bariere ce trebuie distruse pentru a asigura un nivel mai mare de integrare.

Într-o lume aflată în continuă mișcare, uneori atât de rapidă încât cei diferiți sunt lăsați în urmă, o mică comunitate retrasă din junglele indoneziene arată că se poate ca un sistem comunitar să-și susțină toți membrii.