Înaintea tentativei de lovitură de stat din Republica Democratică Congo de la începutul săptămânii, Georgetown Journal of International Affairs a publicat o analiză a acestui fenomen care pare să se fi accentuat după 2020.

Cele nouă lovituri de stat militare care au avut loc în Africa începând cu 2020 nu sunt omogene. Există o diversitate de cauze și scopuri în spatele acestor lovituri de stat. Cu toate acestea, există o asemănare izbitoare între toți liderii puciști după loviturile lor de stat – dorința de a se menține la putere cât mai mult timp posibil. Un motiv cheie pentru această creștere a numărului loviturilor de stat a fost lipsa unui răspuns coerent la nivel regional, continental și internațional, în condițiile în care unele lovituri de stat au fost recunoscute de facto, iar altele nu.

Loviturile militare din Niger și Gabon din 2023 au accentuat atenția lumii asupra fragilității statului de drept în Africa. Din 2020 au avut loc nouă lovituri de stat militare reușite pe continent, alături de cel puțin același număr de tentative eșuate, toate centrate pe un grup de state francofone pe care comentatorii le-au numit „centura loviturilor de stat” saheliană. Statele afectate se confruntă cu o redresare post-pandemică lentă, exacerbată de șocurile provocate de schimbările climatice. Insecuritatea alimentară, instabilitatea politică, economiile în stagnare, ratele ridicate ale dobânzilor și guvernanța slabă se adaugă la provocările acestora.

Cu excepția Gabonului, fiecare dintre ele este clasificată ca fiind o țară mai puțin dezvoltată (LDC) de către Organizația Națiunilor Unite. Mass-media din întreaga lume s-a grăbit să diagnosticheze un „val de lovituri de stat” pe continent. Deși în spatele acestor lovituri de stat se află mai multe cauze, toți acești lideri putschisti au dat dovadă, după loviturile de stat, de o intenție criminală de a se menține la putere cât mai mult timp posibil. Acest lucru a fost încurajat de răspunsurile politice inconsecvente și divizate ale organismelor și partenerilor regionali, continentali și internaționali.

Un „val de lovituri de stat” în Africa?

O declarație generalizată a unui „val de lovituri de stat” în Africa trece cu vederea diversitatea cauzelor și scopurilor din spatele loviturilor de stat. Unele dintre acestea au fost determinate de preocupările legate de lipsa de securitate, cum ar fi lovitura de stat din Burkina Faso din 2022, în urma căreia Paul-Henri Sandaogo Damiba a fost înlăturat din cauza incapacității sale de a combate o insurgență islamică. În Mali, colonelul Assimi Goïta și Comitetul său național pentru salvarea poporului (CNSP) și-au justificat preluarea puterii militare din mai 2021 invocând eșecurile continue în materie de securitate națională în fața câștigurilor teritoriale ale jihadiștilor radicali.

Alte lovituri de stat au fost încadrate ca protejând democrația. În septembrie 2021, armata din Guineea l-a răsturnat pe președintele Alpha Conde ca răspuns la abolirea limitelor prezidențiale. În Gabon, lovitura de stat din august 2023 a avut loc la scurt timp după anunțarea victoriei președintelui în exercițiu Ali Bongo Ondimba în urma unor alegeri percepute pe scară largă ca fiind frauduloase. Noua juntă a numit-o „lovitura de stat a libertății”, punând capăt celor 56 de ani de domnie a familiei Bongo. O lovitură de stat eșuată în noiembrie 2023 în Sierra Leone a avut loc, de asemenea, în urma unor alegeri contestate.

Aceste lovituri de stat „anti-autocratice” contrastează cu preluarea puterii de către Mahamat Déby în Ciad. În urma morții tatălui său pe câmpul de luptă în aprilie 2021, Déby a încercat să mențină status quo-ul dominației elitelor în politica ciadiană și să consolideze regimul dinastic. În mod similar, în Niger și Sudan, șefii de stat au fost înlocuiți de persoane cu funcții înalte din interiorul regimului. Comandantul gărzii prezidențiale nigeriene, generalul Tchiani, a susținut că „degradarea continuă a situației de securitate și guvernanța economică și socială deficitară” au justificat reținerea președintelui Bazoum în iulie 2023. Cu toate acestea, mulți observatori susțin că motivația sa reală a fost teama de a fi înlocuit.

Manualul de joc al pucistului

În ciuda diferențelor critice în ceea ce privește factorii care au determinat recentele lovituri de stat din Africa, există asemănări izbitoare în ceea ce privește comportamentele liderilor loviturilor de stat după ce au preluat puterea. Se pare că apare o „carte de joc pucistă” pentru autoritarii aspiranți. Obiectivul final pare să fie destul de simplu: păstrarea puterii cât mai mult timp posibil.

Sprijinul popular – sau cel puțin aparența acestuia – este crucial pentru această strategie. Unele lovituri de stat atrag sprijinul popular pentru că navighează prin succesiuni politice blocate, precum în Gabon și Guineea, unde alegătorii și-au pierdut încrederea în sistemul politic și, în consecință, au susținut o lovitură de stat militară. Puciștii au putut invoca drept justificări preocupările populare privind responsabilitatea și durata mandatului. În alte locuri, în special în Mali, Niger și Burkina Faso, aceștia au încurajat sentimentele anticoloniale și anti-franceze în rândul tinerilor pentru a susține aprobarea la nivel local. Actorii externi, cum ar fi Rusia, au încurajat, de asemenea, sentimentele anti-occidentale și par să ofere servicii de gardă pretoriană pentru a proteja aceste junte de contracararea loviturilor de stat.

Indiferent dacă este real sau nu, puciștii se folosesc în continuare de sprijinul popular pentru a negocia perioade de tranziție mai lungi pentru a reveni la regimul constituțional. O excepție față de aceste date, negocierea în noiembrie 2010 a unei tranziții de douăsprezece luni în Niger de către Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest (ECOWAS) este unul dintre puținele exemple de tranziție scurtă. În prezent, acordurile post lovitură de stat din Sahel au o durată medie de trei ani. Burkina Faso și Mali ar trebui să organizeze alegeri în 2024, dar junta de guvernământ din Mali a emis un decret la 10 aprilie prin care a suspendat toate activitățile politice până la noi ordine, invocând necesitatea de a menține ordinea publică. Consiliul Național de Tranziție din Guineea (CNT) a convenit asupra unui calendar de doi ani pentru revenirea la regimul constituțional, care se va încheia în ianuarie 2025. Deși Mahamat Déby s-a angajat să readucă Ciadul la democrație în termen de 18 luni, el a reușit să prelungească această perioadă cu încă doi ani, în 2022. Junta de guvernământ din Gabon a promis o nouă constituție și un nou cod electoral, oferind august 2025 ca dată „indicativă” pentru noi alegeri, la aproximativ doi ani de la preluarea puterii. Planul pentru autocrații aspiranți este clar: organizați o lovitură de stat, promiteți o tranziție, dar prelungiți-o cât mai mult posibil și, în cele din urmă, organizați alegeri. Rămâne de văzut câte dintre aceste alegeri promise vor avea loc la timp sau dacă liderii loviturilor de stat își folosesc ei înșiși puterea pentru a submina procesul democratic.

Lipsa de consecvență în abordarea pucistului

Comportamentul liderilor de puci de după lovitură de stat converge spre consolidarea pe termen lung a puterii, deoarece li se permite acest lucru. În aparență, Africa a stabilit o normă anti lovituri de stat după Declarația de la Lomé din 2000, care a impus suspendarea imediată din Organizația Unității Africane (în prezent Uniunea Africană sau UA) în cazul preluării ilegale a puterii. Între 1960 și 2000, în Africa au existat în medie patru tentative de lovitură de stat pe an. După Lomé, în perioada de până în 2017 s-a înregistrat mai puțin de jumătate din acest număr[1] Din păcate, rezistența continentului african la loviturile de stat a slăbit considerabil, deoarece UA nu a reușit să aplice Declarația de la Lomé în timpul tranzițiilor neconstituționale din Zimbabwe (2017), Sudan (2019) și Ciad (2022). De atunci, Declarația și-a pierdut credibilitatea de descurajare.

Eficacitatea mecanismelor regionale a scăzut, de asemenea,. ECOWAS nu a reușit să strângă un consens pentru o acțiune militară împotriva loviturii de stat din Niger. Aceasta a fost slăbită și mai mult de retragerea Nigerului, a Mali și a Burkinei Faso în ianuarie 2024, menită să reducă presiunea regională asupra juntelor pentru a reveni la regimul constituțional și a organiza alegeri. Această tactică pare să fi funcționat, deoarece teama ECOWAS de fragmentare și de pierderea relevanței a obligat-o să redeschidă dialogul cu juntele și să ridice majoritatea sancțiunilor impuse Nigerului.

Răspunsurile inconsecvente ale comunității internaționale mai largi au diminuat și mai mult presiunea împotriva loviturilor de stat. Interesele strategice și preocupările legate de combaterea terorismului au determinat unii parteneri internaționali, precum Marocul, Turcia și Emiratele Arabe Unite, să stabilească relații pragmatice cu noile guverne militare, în special în Sahel. Preocupările că presiunea externă ar putea împinge juntele mai aproape de Rusia sau ar putea alimenta sentimente antioccidentale tot mai radicale – așa cum a experimentat Franța în fostele sale colonii – au limitat, de asemenea, răspunsurile internaționale. Un mediu global din ce în ce mai multipolar face ca orice răspuns unificat împotriva loviturilor de stat să fie mai nesigur, cu actori precum Rusia care doresc să stabilească relații cu statele paria. În timp ce patru state cu lovituri de stat (Burkina Faso, Guineea, Mali și Sudan) nu au fost invitate la cel de-al doilea summit al liderilor Statelor Unite și Africii din decembrie 2022, acestea au fost primite atât la primul summit Arabia Saudită-Africa, cât și la cel de-al doilea summit Rusia-Africa din 2023. Nu este încă clar dacă juntele africane vor fi reprezentate la cel de-al nouălea Forum privind cooperarea China-Africa din 2024.

Lecții pentru a merge mai departe

Inconsecvența răspunsului regional și internațional față de juntele din Africa reprezintă o problemă complexă. Comunitatea internațională trebuie să garanteze un calendar de tranziție concentrat care să evite recompensarea liderilor de junte. Factorii de decizie occidentali, în special, trebuie să încurajeze o tranziție care să aibă o prezență continentală sau regională pentru a evita acuzațiile de neocolonialism care să favorizeze povestea puciștilor.

Perioada recentă a loviturilor de stat elucidează câteva lecții care pot contribui la conturarea unui răspuns eficient pe termen lung. Prima este să recunoaștem că, în ciuda retoricii populiste care le susține, loviturile de stat nu sunt populare sau, cel puțin, nu rămân astfel pentru mult timp. Un raport al PNUD din 2023 a evidențiat prevalența „remușcărilor cumpărătorului” în rândul celor care au susținut inițial loviturile de stat în Burkina Faso, Ciad, Guineea, Mali și Sudan, pe măsură ce oamenii au devenit din ce în ce mai dezamăgiți de noii lideri. Liderii loviturilor de stat nu au fost în măsură să își țină promisiunile de îmbunătățire a mijloacelor de trai în cadrul unui nou contract social.

Pentru o populație deja nemulțumită, actorii externi trebuie să evite să folosească un limbaj agresiv sau o politică punitivă, care pot deveni țapi ispășitori pentru eșecurile puciste. Bazele regimurilor post lovitură de stat sunt în mod inerent instabile și vor oferi oportunități pentru un angajament constructiv în timp.

În al doilea rând, dezvoltarea pe scară largă se află atât în centrul aspirațiilor populare în statele afectate de lovituri de stat, cât și este esențială pentru a reduce riscul unor noi lovituri de stat[2]. Donatorii occidentali tradiționali pot oferi asistență pentru dezvoltare care nu poate fi egalată de parteneri presupuși precum Rusia sau China. Donatorii ar trebui să încerce să definească un parteneriat întinerit cu populațiile afectate de lovituri de stat, adaptat la circumstanțele economice și sociale specifice ale fiecărui stat. Ei nu ar trebui să se lase blocați într-o cursă de jos cu Rusia, China și alții pentru accesul pe termen scurt la regimurile nelegitime de după lovituri de stat.  Astfel de acțiuni pot înstrăina populațiile cinice și pot crea condițiile pentru crize recurente.

În cele din urmă, instituțiile regionale și continentale ale Africii trebuie să își reinițializeze răspunsurile la transferurile neconstituționale de putere. UA și comunitățile sale economice regionale trebuie să stabilească un răspuns clar și coerent la loviturile de stat, în locul răspunsurilor ad-hoc à la carte aplicate în prezent. Permițând ca puterea politică să se concentreze în mâinile militarilor sau ale altor actori din domeniul securității, se riscă să seteze un stat pe calea unor revolte repetate, deoarece chiar și loviturile de stat „constituționale” fără vărsare de sânge se transformă în cascadă în modele recurente de lupte interne militare și facțiuni. Țările cu un istoric de implicare militară în viața politică sunt mult mai susceptibile de a se confrunta cu un model recurent de lovituri de stat. Această ultimă concluzie ar trebui să dea de gândit factorilor de decizie politică. Normele africane de combatere a loviturilor de stat, care se clatină, au nevoie urgentă de întărire.

Notă: Între 2001 și 2017, în Africa au avut loc 33 de lovituri de stat sau tentative de lovitură de stat, adică puțin sub două pe an. Date din Powell și Thyne; Cline Center University of Illinois; cercetare VOA; 1950 – 3 octombrie 2023, accesat la https://projects.voanews.com/african-coups/.