Lungul rămas bun al lui Erdogan: Deși alegerile sunt încă departe, uzura electorală îl presează pe președintele Turciei

În ultimele două săptămâni, în preajma ultimului congres AKP, Erdogan s-a angajat într-o serie de inițiative politice care au şocat opinia publică turcă și internațională. A decis să se retragă din Convenția de la Istanbul privind drepturile femeilor, a împins partidul kurd în afara legii și a oferit garanții de stat companiilor implicate în construcția Canalului Istanbul (care va ocoli Bosforul). În plus, spre surprinderea tuturor, l-a înlocuit pe guvernatorul băncii centrale, Naci Ağbal, la doar patru luni de la numire.

Toate aceste acţiuni pot părea fără legătură, dar nu sunt. Au fost o încercare a lui Erdogan de a face pe plac tuturor grupurilor din coaliția eterogenă de guvernare cu ajutorul căreia se află la putere: el i-a oferit pe kurzii din nord naționaliștilor MHP, s-a retras din Convenția de la Istanbul pentru a-i cuceri pe islamiștii mai conservatori și a oferit garanții de stat proiectului său legat de Canalul Istanbul pentru servi pe tavă lucrări profitabile finanţate de stat marilor companii de construcții care au o atitudine prietenoasă faţă de partidul său. În cele din urmă, l-a demis pe guvernatorul băncii centrale pentru a da satisfacţie familiilor supra-îndatorate, întreprinderilor mici și mijlocii și companiilor mari care au împrumuturi imense și sunt afectate de ratele ridicate ale dobânzii.

Ağbal reușise să stabilizeze prețul lirei turcești și să atragă capitaluri străine de ordinul miliardelor. Înlocuirea lui tocmai în momentul în care politica sa începuse să dea roade pare stranie. Alegerile sunt încă departe, peste doi ani. Erdogan ar mai fi putut insista confortabil asupra politicii economice stricte până când aceasta ar fi dat roade peste 6-12 luni. Apoi avea timp ca înainte de următoarele alegeri să relaxeze din nou politica monetară.

Care a fost motivul, aşadar, unei asemenea răsturnări? Declinul partidului său ne oferă răspunsul. Sondajele arată o limitare a electoraului AKP la 25-28% din voturi, fără distribuirea nehotărâţilor. Mai rău, indecişii provin din rândurile electoratului AKP și par să fi întors definitiv spatele partidului, fără să fi decis însă cu care dintre partidele de opoziție vor vota. Aceleași sondaje mai arată că Erdogan nu prea are impact asupra tinerilor, în condiţiile în care șapte milioane de noi alegători vor fi adăugați pe listele electorale la următoarele alegeri.

Deci, uzura electorală este cea care îl presează pe Erdogan. Știe că, deși alegerile sunt încă departe, cifrele din sondaje au propria lor semnificație. Dacă AKP continuă să scadă în popularitate, coaliția sa va risca să se prăbușească. În politică, nimic nu uzează mai mult decât percepția slăbiciunii.

Politica economică a lui Erdogan amintește oarecum de guvernarea Greciei din epoca memorandumurilor de salvare financiară. Deşi guvernanţii jurau că vor implementa reformele cu fervoare și avânt, renunţau rapid, îngroziți de pierderea popularității. Rezultatul a fost că au ajuns să se izbească de aceleași probleme financiare care s-au amplificat și au devenit mai greu de rezolvat.

Erdogan este sub o mare presiune şi în domeniul politicii externe. Cu siguranță nu din partea Europei și nici a Germaniei, care pare să tolereze toate încălcările Ankarei în probleme de agresivitate internațională, drepturile omului și distrugerea instituțiilor. De altfel germanii, care au oferit lumii termenul de realpolitik, sunt cei care urmăresc astăzi o politică similară. Fiind o forță care a privit în mod tradițional spre Est și care consideră Turcia un domeniu de acțiune privilegiat, Germania nu găsește niciun motiv pentru a pune prea multă presiune pe Erdogan.

America, dimpotrivă, joacă un joc al răbdării. Știind bine că nu ar trebui să fie ea cea care să dea lovitura care îl va da jos pe Erdogan, stă deoparte și urmărește evoluțiile. Deşi Turcia ar dori foarte mult să stea la masa negocierilor, președintele Biden, la trei luni după preluarea mandatului, nici măcar nu a ridicat telefonul pentru a vorbi cu Erdogan. Și nici oficialii administraţiei americane nu au început să negocieze cu turcii. Toate acestea fără ca SUA să fi retras de pe masă ameninţarea sancţiunilor și fără să fi închis cazul Halk Bank în faţa instanţelor din New York.

Înlocuirea guvernatorului băncii centrale, la fel ca toate celelalte acţiuni ale lui Erdogan, este o mișcare defensivă, o încercare de a-şi împiedica prăbuşirea, o bucată de carne aruncată la câini pentru ca aceştia să nu-și sfâşie stăpânul.

Desigur, o problema financiară pe care nu o rezolvi astăzi se va întoarce mâine şi mai gravă. Multe vor depinde de circumstanțele economice internaționale. Oare se va prăbuși, mai devreme sau mai târziu, politica economică a lui Erdogan sub greutatea contradicțiilor sale interne?

Sursa: Kathimerini / Articot de Vasilis Th. Karatzas, director executiv al Levant Partners / Traducerea: Carolina Ciulu (Rador)