Mai poate evita Taiwanul soarta Ucrainei? Care sunt obstacolele din calea unei invazii reușite a Chinei

Xi Jinping crede că istoria se deplasează în pas cu el. Vizitându-l în martie pe Vladimir Putin la Moscova, conducătorul Chinei i-a spus președintelui rus: „Vedem chiar acum o schimbare nemaivăzută de 100 de ani, iar schimbarea o realizăm noi împreună”, scrie The Financial Times, citată de Rador Radio România.

Afirmația a făcut ocolul lumii. Cuvintele lui Xi au fost considerate o aprobare clară a invaziei ruse din Ucraina – și sugestia implicită că și China își va împlini curând partea ce-i revine pentru „realizarea acestei schimbări”. Implicația pentru Taiwan e înfiorătoare, dat fiind că Beijingul amenință de multă vreme că va invada insula.

Acele amenințări au revenit inevitabil în atenția decidenților de pe tot globul, ținând cont că în weekend au avut loc alegeri prezidențiale în Taiwan. Înainte de votul de sâmbătă Partidul Comunist Chinez (PCC) avertizase electoratul taiwanez că ar face bine să facă „alegerea corectă” între pace și război. Însă Taiwan a făcut alegerea „greșită”, în accepțiunea Beijingului – alegându-l pe Lai Ching-te din Partidul Progresist Democratic (DPP), pe care PCC îl consideră un separatist periculos.

Există unele similitudini vădite între poziția periculoasă a Taiwanului și cea a Ucrainei înainte de 2022.

Prima e aceea că Putin și Xi consideră Ucraina, respectiv Taiwan, teritorii care aparțin de drept țării lor. Acceptarea retorică a independenței ucrainene de către Putin a fost o minciună. Iar pornirea de a „reunifica” Taiwanul cu Republica Populară e o politică veche a Chinei.

A doua e aceea că Putin și Xi neagă deopotrivă că Ucraina și Taiwan ar avea orice fel de autonomie reală, fiind folosite ca niște instrumente de America, în calitatea ei de stat hegemon agresiv.

Așadar, recuperarea Ucrainei și Taiwanului în numele patriei ar servi unui dublu scop. Ar duce la înfăptuirea destinului istoric al Rusiei și Chinei. Iar succesul ambelor invazii ar aplica o lovitură masivă puterii globale a SUA în două teatre-cheie: Europa și Asia. De aici și acea calitate a schimbării de a fi „nemaivăzută de 100 de ani”.

Șansa de a deveni un personaj istoric de talie mondială este fără îndoială ademenitoare pentru orice conducător autoritar. Iar Putin și Xi se potrivesc acestui calapod. Ambii au schimbat constituția pentru a-și prelungi șederea la putere – probabil pe viață. Ambii au încurajat de asemenea un cult al personalității și le insuflă frică celor din jur.

Lui Putin îi place să-și intimideze cei mai apropiați acoliți în timp ce sunt filmați și și-a încarcerat, asasinat ori alungat în exil cei mai periculoși adversari. Xi a operat în mod repetat epurări la vârful conducerii Chinei. Cu cât se vor menține mai mult la putere, cu atât e mai probabil ca acești doi conducători să-și asigure un loc propriu în istorie.

Această preocupare față de istorie i-a determinat pe ambii conducători să se concentreze pe al doilea război mondial. Putin a transformat într-un fetiș victoria rușilor contra naziștilor din „marele război patriotic”. Xi, la fel ca Putin, revendică și el un rol esențial al Chinei și PCC în înfrângerea fascismului.

Chiar dacă insistă că istoria avansează în favoarea lor, și Putin și Xi trădează semne că sunt bântuiți de neliniștea că evenimentele se desfășoară de fapt în defavoarea lor. Decizia lui Putin de a invada Ucraina în 2022 s-a datorat probabil, în parte, și temerii că Ucraina era pe cale să alunece irevocabil de sub controlul Moscovei. Dacă nu ar fi acționat rapid, ar fi riscat să rămână în istorie drept țarul care „a pierdut Ucraina”.

Există pericolul limpede ca Xi să ajungă la aceeași concluzie în privința Taiwanului. După opt ani de președinție DPP sub Tsai Ing-wen, China spera că pendulul va trece înapoi la partidul Kuomintang, ceva mai pro-Beijing. Victoria lui Lai indică însă că, din contră, DPP este în mod natural partidul de guvernare în Taiwan.

Ceea ce are pe termen lung implicații sumbre pentru aspirațiile Chinei. Numărul tot mai mare de taiwanezi care se consideră taiwanezi, iar nu chinezi, e o altă tendință îngrijorătoare pentru Beijing. Și iată că din nou găsim asemănări evidente cu Ucraina, unde accentul tot mai mare pus pe cultura ucraineană îi jignise și alarmase pe naționaliștii ruși.

Dar înseamnă toate acestea că Xi va decide într-un final că e nevoit să urmeze exemplul lui Putin de a folosi forța pentru a-și îndeplini ambițiile personale și naționale?

Costurile catastrofale pe care le suportă Rusia pentru invazia ei nefastă cu siguranță îl vor pune pe gânduri pe Xi. PCC susține uneori că armata Chinei e mai mare și mai puternică decât a Rusiei.

Însă Putin avea la dispoziție o armată călită în luptă – folosită anterior cu succes în Siria, Georgia și Cecenia. China n-a mai avut vreun război din 1979 – iar vârful conducerii armatei a fost epurat sub pretextul corupției.

Mai există și o altă diferență esențială, privind poziția SUA. Guvernul american susține independența Ucrainei, dar președintele Joe Biden a clarificat că America nu va merge la război pentru a apăra țara. În cazul Taiwanului poziția Americii e fix pe dos. SUA nu recunosc independența Taiwanului și și-au reiterat această poziție după alegeri. Însă Biden a declarat în mod repetat că SUA se vor implica în luptă pentru apărarea Taiwanului.

Apoi mai e și geografia. Rusia a fost în măsură să invadeze Ucraina peste o frontieră terestră, și tot s-a împotmolit. China va fi obligată să încerce o invazie amfibie, ceea ce e mult mai dificil.
Cu toate acestea, America e convinsă că Xi și-a avertizat armata că trebuie să fie pregătită pentru invadarea Taiwanului până în 2027. Sarcina pe care o au Taiwan și America este să se asigure că – atunci când acel moment se va fi apropiat – Xi va decide că invazia este încă prea riscantă. E posibil ca Xi să nu apuce să vadă vreodată acea „schimbare nemaivăzută de 100 de ani” la care visează.

Sursa: The Financial Times/ Rador Radio România/ Articol de Gideon Rachman / Traducere: Andrei Suba