Mai poate fi oare Franța guvernată? De ce este îngrijorătoare situația politică din Franța

Rezultatul alegerilor euro-parlamentare din Franța este probabil cea mai importantă desfășurare din acest mega-scrutin, al doilea ca mărime din lume după alegerile parlamentare din India.

Clasarea pe primul loc cu un scor 31,37% (în premieră peste 30% în istoria alegerilor din Franța) a partidului Reunirea Națională (RN, dreapta populistă sau extremă, depinzând de cine pune eticheta) nu este o surpriză: de luni de zile sondajele de opinie dădeau lista condusă de președintele RN, Jordan Bardella, detașat în frunte cu scoruri de 30 – 32%.

RN a lăsat mult în urmă lista sprijinitorilor președintelui Emmanuel Macron – 14,6% și lista Partidului Socialist (PSF), condusă de Raphael Glucksmann (fiul defunctului filosof Andre Glucksmann) cu 13,83%.

N-a trecut nici o oră de la închiderea urnelor și președintele Macron a anunțat dizolvarea Adunării Naționale și convocarea alegerilor parlamentare anticipate în două tururi pe 30 iunie și 7 iulie.

Mișcarea politică a șefului statului a fost aparent surprinzătoare și a prins nepregătită o mare parte a clasei politice. De fapt, președintele Macron pregătea în secret, potrivit cotidianului Le Monde, dizolvarea Adunării Naționale de mai multă vreme. Aproape toți comentatorii vorbesc de riscul acestei acțiuni politice care ar putea oferi RN o majoritate parlamentară absolută.

Aici trebuie explicat sistemul electoral după care este aleasă Adunarea Națională. Cei 577 de deputați, dintre care 555 în Franța Metropolitană și 22 în teritoriile de peste mări și Diaspora, sunt aleși prin scrutin majoritar uninominal. În primul tur sunt aleși candidații care obțin majoritatea absolută a voturilor exprimate, iar dacă niciunul dintre candidați nu obține această majoritate se califică în turul al doilea candidații care au un număr de voturi mai mare decât 12,5% numărul alegătorilor înscriși pe liste în circumscripția respectivă sau în caz că sunt mai puțin de doi care îndeplinesc această condiție se califică primii doi clasați în turul întâi. În turul doi este ales candidatul care obține cele mai multe voturi.

Până acum, RN era defavorizat de acest tip de scrutin care presupune alianțe în turul al doilea, dar partidul condus inițial de Jean Marie Le Pen, apoi de fiica sa, Marine, care acum este lidera grupului parlamentar din Adunarea Națională, iar în prezent îl are ca președinte pe Bardella, a scăpat treptat de diabolizare, a căpătat o aură de respectabilitate devenind partidul preferat al tinerilor, al clasei muncitoare și al Franței rurale și a micilor orașe.

În alegerile parlamentare din 2022, care au urmat realegerii lui Macron pentru al doilea mandat de cinci ani RN a obținut 89 de mandate, clasându-se pe locul 2 după confederația centristă pro-prezidențială, care cu 250 de mandate a ratat majoritatea absolută, trebuind să se bizuiască pe abținerea partidului Republicanii (LR, centru dreapta) cu 61 de mandate. Alianța stângii Noua Uniune Populară, Ecologică și Socială (Nupes) avea 150 de mandate, dintre care Franța Neuspusă (LFI, stânga radicală) 75, PSF 28, Partidul Comunist 23, Verzii 22, alții 2.

Guvernarea prin asumarea repetată a responsabilității a devenit din ce în ce mai dificilă, mai ales la legea care prevedea majorarea vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani care a scos în stradă în semn de protest milioane de francezi în primele luni ale acestui an. În fapt și RN și LFI au cerut de mai multe ori dizolvarea Adunării Naționale și organizarea de alegeri anticipate.

După adoptarea a la Pirus a reformei sistemului de pensii, președintele Macron a înlocuit-o pe prim ministra Elisabeth Borne cu tânărul de 34 de ani, Gabriel Attal, dar a devenit din ce în ce mai clar că guvernarea minoritară nu mai putea continua cu acest aranjament ad-hoc cu LR.

Strategia riscantă a lui Macron

Dar ce speră președintele Macron să obțină după această dizolvare? Secretarul general al partidului Renaștere, principala componentă a confederației pro-prezidențiale, Stephane Sejourne, a anunțat că Macroniștii nu vor prezenta candidați în circumscripțiile deținute de partidele “republicane”, adică cele de stânga și LR. Termenul “republican” folosit pentru a desemna partidele care în cea de-a Cincea Republică (înființată în 1958) au aderat la un sistem bipolar, menit să excludă extremele și care a fost folosit în bună măsură pentru a exclude RN și predecesorul său Frontul Național (FN).

Treptat însă, și mai ales de la preluarea șefiei partidului de către Marine Le Pen în 2012, frontul republican al barajului împotriva a ceea ce era perceput ca pericolul extremei drepte a devenit tot mai irelevant, ceea ce în 2022 a permis alegerea unui număr mare de deputați RN.

Macroniștii speră probabil ca partidele de stânga și LR să le întoarcă amabilitatea și să nu prezinte deputați în cele 250 de circumscripții câștigate de ei în 2022. Așa ceva este improbabil și ar putea duce la un număr important de triunghiulare în turul 2 în care RN să obțină numeroase victorii.

Stânga este într-o situație extrem de dificilă: alianța Nupes, negociată cu dificultate în 2022, s-a arătat puțin funcțională în parlament și în condițiile unui rezultat bun al unui PSF revigorat la europarlamentare stabilirea unor candidați comuni s-ar putea dovedi extrem de dificilă.

Coabitare Macron – Bardella?

Șansa ca președintele Macron să obțină o nouă majoritate absolută în Adunarea Națională sunt extrem de reduse, după cum șansele unei majorități absolute a RN în seara de 7 iunie au crescut, mai ales că Le Pen și Bardella s-au întâlnit luni cu Marion Marechal (nepoata lui Le Pen), care a condus lista Franța Mândră (a partidului Recucerire, lider extremistul de dreapta Eric Zemmour), care a obținut 5,5% în scrutinul european.

Le Pen a declarat că nu este interesată de postul de prim ministru, pentru care candidat este Bardella (în vârstă de 28 de ani). Să presupunem că RN obține majoritatea absolută în Adunarea Națională și Bardella este numit prim ministru. Cum va guverna acest politician novice în coabitarea cu președintele Macron, care prezidează săptămânal ședințele de guvern la Palatul Elysee și care are un domeniile apărării și externelor rezervate prin practica constituțională a celei de-a Cincea Republici?

Precedentul coabitării există: președintele Francois Mitterand (PSF) a coabitat cu prim-miniștri de dreapta – Jacques Chirac (1986 – 1988) și Edouard Balladur (1993 – 1995), iar președintele Chirac a coabitat cu premierul Lionel Jospin (1997 – 2002). Dar aceste coabitări s-au petrecut atunci când PSF și RPR (predecesorul LR, partid neo-gaullist) erau dominante și constituiau cheia de boltă a sistemului republican.

Există și posibilitatea ca RN să se claseze pe primul loc, fără majoritatea absolută de minimum 289 de deputați. În acest caz, ar fi posibilă o coaliție anti-RN formată din macroniști, stânga și LR? Slabe șanse, având în vedere că în ultimii 65 de ani nu a existat niciun guvern de coaliție dreapta-stânga în Franța.

Ceea ce ne duce la ipoteza haosului politic. Președintele nu poate dizolva Adunarea Națională mai devreme de un an după un scrutin parlamentar așa încât intrăm într-un teritoriu politic necunoscut.

Ați putea pune întrebarea: de ce ar trebui să ne pese de ceea ce se petrece în Franța? Păi iată de ce: Franța este a doua țară ca mărime din Uniunea Europeană după Germania și după cum a arătat trecutul nimic nu se decide în UE fără acordul președintelui Franței și al cancelarului Germaniei. Franța singura putere nucleară din UE și singurul stat membru cu drept de veto în Consiliul de Securitate ONU și o Franță slăbită și neguvernabilă va slăbi în mod inevitabil UE.

Le Pen și Bardella sunt nu doar eurosceptici și naționaliști, ei au dovedit până acum că sunt partizanii unei politici docile față de Rusia lui Putin, adică exact opusul lui Macron. Și chiar dacă președintele Franței are ultimul cuvânt în politica externă și cea de apărare, un coabitare conflictuală la vârful puterii executive la Paris nu este de bun augur pentru UE.

Din punct de vedere jurnalistic campania electorală și alegerile parlamentare din Franța, care se desfășoară cu puțin timp înaintea începerii Jocurilor Olimpice găzduite de această țară, se anunță a fi pasionante. Rezultatul lor însă riscă să arunce Franța într-o criză politică fără precedent în ultimii 65 de ani și să afecteze și Uniunea Europeană.