Marele jaf al proprietăților imobiliare private: 75 de ani de la Decretul 92/1950. O tâlhărie a statului comunist perpetuată în ziua de azi

Acum 75 de ani a început una dintre cele mai brutale, chiar dacă nu sângeroase, campanii de persecutare și marginalizare a acelora pe care regimul comunist din România îi considera potențiali dușmani de clasă, dar, așa cum voi demonstra în acest articol, nu doar a lor, iar această nedreptate nu a fost reparată decât într-o mică măsură de statul post-comunist.

Decretul 92 din 19 aprilie 1950 anunța ca scop: “Pentru întărirea şi dezvoltarea sectorului socialist în economia R.P.R;Pentru asigurarea unei bune gospodăriri a fondului de locuințe supuse degradării din cauza sabotajului marii burghezii şi a exploatatorilor care dețin un mare număr de imobile; Pentru a lua din mina exploatatorilor un important mijloc de exploatare” o măsură radicală:

“Se naționalizează imobilele prevăzute în listele anexe, înregistrate la Cancelaria Consiliului de Miniștri sub Nr. 543 din 14 Aprilie 1950, care fac parte integrantă din prezentul decret și la a căror alcătuire s-a ținut seama de următoarele criterii:1. Imobilele clădite care aparțin foștilor industriași, foștilor moșieri, foștilor bancheri, foștilor mari comercianți şi celorlalte elemente ale marii burghezii.2. Imobilele clădite care sunt deținute de exploatatorii de locuinţe.3. Hotelurile cu întreg inventarul lor.4. Imobilele în construcție, clădite în scop de exploatare, care au fost abandonate de proprietarii lor, precum și materialele de construcție aferente oriunde s-ar afla depozitate.5. Imobilele avariate sau distruse de pe urma cutremurului sau a războiului, clădite în scop de exploatare şi ai căror proprietari nu s-au îngrijit de repararea sau reconstrucția lor.”

Statul comunist enunța și anumite excepții: “Nu intră în prevederile decretului de față și nu pot fi naționalizate imobilele clădite proprietatea muncitorilor și a pensionarilor proveniți din muncitori, precum şi a funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și a celorlalți pensionari provenite din muncă. Dispozițiile alineatului precedent își au aplicațiunea de la data de 19 aprilie 1950. Nu pot fi naționalizate imobilele construite ulterior datei de 19 aprilie 1950.”

Decretul mai statua: “Imobilele naționalizate trec în proprietatea Statului ca bunuri ale întregului popor, fără nici o despăgubire și libere de orice sarcini sau drepturi reale de orice fel.”

Urmează apoi o anexă cu o listă de 8561 de nume și adrese ale proprietarilor de imobile cu numărul de proprietăți deținute; 202 imobile avariate; 206 imobile în construcție; 222 de alte imobile printre care băi particulare și hoteluri.

Ați spune că era o măsură de așteptat din partea unui regim nou instalat cu ajutorul tancurilor sovietice, care dorea să introducă un nou sistem bazat pe proprietatea socialistă. Numai că acest nou regim și-a încălcat propriile legi prin Decretul 92/1950.

Iată ce spunea Constituția Republicii Populare Române, din 13 aprilie 1948:

“Art. 8. – Proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute si garantate prin lege. Proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, se bucură de o protecție specială.

….

Art. 10. – Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție.”

Se poate ușor observa că art. 3 al Decretului 92/1950 “Imobilele naționalizate trec în proprietatea Statului ca bunuri ale întregului popor, fără nici o despăgubire și libere de orice sarcini sau drepturi reale de orice fel” era în mod evident neconstituțional, nu că regimul comunist, chiar timpuriu se împiedica de astfel de considerații juridice. Nu era vorba de cauză de utilitate publică, necum de o justă și prealabilă despăgubire, stabilită de justiție.

Dar Decretul 92/1950 nu era doar neconstituțional chiar în temeiul Constituției din 1948 (adoptată la mai puțin de patru luni de la abolirea monarhiei), dar a fost și aplicat abuziv. Nu este deloc sigur că miile de proprietăți incluse în anexă au fost înscrise acolo din data de 14 aprilie 1950, așa cum se specifică în preambul, de către Cancelaria Consiliului de Miniștri.

Agenții care au umblat din casă în casă pentru a pune în practică naționalizarea erau în general oamenii recrutați de noul regim, care aveau “origine sănătoasă” și puține clase absolvite. Există mărturii că au fost naționalizate proprietăți care nu figurau în lista anexă și au fie au fost trecute acolo retroactiv sau chiar deloc.

În plus, au fost naționalizate imobile care aparțineau persoanelor exceptate de articolul 2. Eu personal am cunoscut un bărbat căruia i-a fost naționalizat unicul apartament, el fiind funcționar. Și ca el au fost mulți.

Un jurist îmi spunea că anexele Decretului 92/1950 nici măcar nu erau semnate de președintele Marii Adunări Naționale, Constantin I. Parhon.

Mai trebuie spus că Decretul 92/1950 prevedea sancțiuni severe împotriva acelora care ar fi îndrăznit să se opună aplicării sale. La art. 8 se specifică: “Se pedepsesc cu 5-10 ani muncă silnică şi cu confiscarea averii, cei care vor vătăma, distruge sau înstrăina, prin orice mijloace, bunuri sau instalațiuni supuse naționalizării, precum și cei care vor zădărnici sau vor încerca să zădărnicească naționalizarea prevăzută de prezentul decret.”

Dar care a fost efectul aplicării Decretului 92/1950: mii de persoane au deposedate sumar de dreptul lor de proprietate, iar majoritatea celor care locuiau în imobilele tâlhărite (naționalizarea este un termen impropriu, așa cum am arătat mai sus) au și evacuați în termene foarte scurte, fiind nevoiți să-și găsească alte locuințe, de multe ori mizere.

În locul acestor proprietari au fost introduși în imobilele jefuite oameni cu “origine sănătoasă”, adeseori aduși de la țară și transformați din țărani în muncitori, pentru a se conforma dogmei leniniste a clasei muncitoare care conduce societatea, într-o Românie unde o astfel de clasă muncitoare era extrem de redusă numeric. Și evident, cele mai luxoase imobile tâlhărite au fost preluate de vârfurile Partidului Muncitoresc Român (noua denumire a Partidului Comunist după 1948).

Scopul acestui act abuziv era clar: pauperizarea și distrugerea clasei de mijloc, considerată ca potențial ostilă noului regim. Era un mijloc foarte eficient, pe lângă cel al încarcerării, prin care noul regim, repet, instalat de tancurile sovietice și deci total ilegitim, își consolida puterea.

Au urmat și alte decrete și legi de confiscare a proprietăților, chiar și sub regimul Ceaușescu, de pildă grosolanul Decret 223/1974 care jefuia imobilele persoanelor rămase în străinătate și le obliga pe cele care făceau cerere de plecare definitivă să-și înstrăineze proprietățile pe prețuri ridicole.

Nedreptatea nu s-a oprit odată cu căderea regimului comunist în 1989. Victimele regimului comunist au așteptat să li se facă dreptate prin recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilelor tâlhărite. Nu doar că nu s-a întâmplat acest lucru, dar parlamentul României a adoptat Legea 112/1995 care dădea dreptul chiriașilor care locuiau în aceste imobile tâlhărite să le cumpere la niște prețuri derizorii, la fel de derizorii fiind și compensațiile oferite proprietarilor de drept. Numai proprietarii deposedați care locuiau în calitate de chiriași în propriile imobile beneficiau de restituirea în natură. Mai mult, majoritatea parlamentară PDSR – PUNR – PRM – PSM – PDAR (“Pentagonala Roșie”) a încercat o nouă tâlhărie, prevăzând că obiectul legii îl fac imobilele trecute în proprietatea statului “cu sau fără (sublinierea ns) titlu”. Adică erau considerate naționalizate și imobilele cotropite de comuniști care nu s-au mai sinchisit sau au uitat să parafeze jaful printr-un act normativ. Spre cinstea ei Curtea Constituțională a invalidat acest articol, dar a lăsat formularea “cu titlu” recunoscând ca legal jaful comunist prin legi abuzive.

Au urmat procese în revendicare introduse de proprietarii de drept, care au avut uneori câștig de cauză, iar cei care nu au găsit-o în România s-au adresat Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg care a dictat compensații plătibile de statul român, dar mult mai mici decât valoarea totală  a imobilelor tâlhărite.

În 2001 parlamentul dominat de PSD (urmașul PDSR) a adoptat Legea 10 care recunoștea în sfârșit dreptul de proprietate asupra imobilelor proprietarilor de drept, de rând cu cel al chiriașilor cumpărători, adâncind confuzia legislativă. Legea prevedea și despăgubiri mai aproape de valoarea reală, care însă în marea majoritate a cazurilor nu au fost plătite, pentru că “nu sunt bani”. De notat că legea a fost adoptată în perioada în care România era candidată la aderare la Uniunea Europeană și NATO.

Au trecut 75 de ani de la marele jaf imobiliar locativ comunist și dreptatea tot nu a fost făcută proprietarilor de drept și urmașilor lor, cu mici excepții. Pe lângă aspectul moral, lipsa reparației făcute proprietarilor de drept are și un aspect practic. Incertitudinea cu privire la regimul proprietății nu este propice întreținerii unor imobile vechi uneori de peste 100 de ani adeseori în pericol de prăbușire la un cutremur. Dar ca și în alte domenii moștenirea toxică a regimului comunist, perpetuată de statul post-comunist, continuă să aibă efecte nefaste.