Iubirea Mariei Tănase pentru un spion străin și atenția pe care i-a acordat-o Securitatea.  ”Artista, omul, legenda”, carte – document

”Maria Tănase – artista, omul, legenda” este o carte document dedicată cântăreței de către istoricul și expertul în istoria serviciilor secrete, Stejărel Olaru; care va apărea în curând la editura Corint.

Cartea acordă o atenție aparte relației Mariei Tănase cu lumea serviciilor secrete în care a fost atrasă fără voia ei prin prisma marii ei iubiri pentru corespondentul Agenției de Presă Havas (viitoarea France-Presse) la București, Maurice Nègre, totodată agent secret.

Povestea, așa cum a desprins-o Stejărel Olaru din documentele consultate, are toate ingredientele unui scenariu de film.

Cu toate că s-a scris mult despre Maria Tănase, acesta este, probabil, prin prisma documentelor utilizate, cel mai complex portret al artistei.

”La ora 23.00, silueta firavă a Mariei Tănase își făcea apariția pe ușa din fundul sălii, îmbrăcată într-o rochie înflorată, având prinse la piept, în deschizătura sânilor, câteva garoafe albe. Pe neașteptate, rumoarea se sfârșea, atmosfera devenind o liniște de catedrală.

Clienții lăsau jenați tacâmurile deoparte, pe lângă farfurii, iar chelnerii rămâneau nemișcați, rânduiți lângă perete, cu gura căscată. Așa era de fiecare dată.

Din respect și admirație, chiar și într-un restaurant nimeni nu îndrăznea să vorbească peste vocea ei, cum se întâmpla de obicei când cântau alți artiști. Iar dacă acest lucru totuși se petrecea, Maria se uita semeață la cei neaveniți, luând o poziție gravă și țintuindu-i cu ochii ei verzi, până când se așternea tăcerea.

Abia atunci își îndrepta privirea către orchestră, căreia îi schița un semn discret. Închizând ochii și strângând microfonul în brațe, începea să cânte legănându-se ușor.”

Așa descrie Stejărel Olaru apariția Mariei Tănase într-una dintre cârciumile de cartier ale Bucureștiului. Și tot așa trebuie să o fi văzut pentru prima dată Maurice Nègre, corespondentul Agenției de Știri Havas  la București.

Iubirea dintre cei doi s-a înfiripat rapid și tot Bucureștiul vorbea despre ea.

Maurice venea de la Varșovia, iar prezența sa a fost semnalată în aceeași zi Direcției Generale a Poliției de Siguranță, serviciul secret de atunci al Ministerului de Interne. Prima notă informativă a fost scrisă de ofițerii secției a II-a din cadrul Corpului Detectivilor și se numește chiar ”Jurnalist francez sosit în Capitală”, ceea ce arată importanța prezenței lui care trebuia rapid semnalată.

Corpul Detectivilor era o structură de informații înființată în 1931 care se ocupa de culegerea de infromații, interceptări telefonice, și ale corespondenței și filaj. ”Detectivii” doreau să afle dacă ziaristul francez era doar jurnalist și cum se poziționa în raport cu statul român.

La început activitatea sa le-a părut normală agenților, dar, la un moment dat a început să facă o serie de călătorii. De exemplu, la Turtucaia, important obiectiv militar unde a fost surprins că face fotografii. Un locotenent l-a observat și atunci a încercat să disimuleze prefăcându-se că fotografiază un turc bătrân.

A fost primul semn pe care l-au primit serviciile. Cum a scăpat pe moment, descrie Stejărel Olaru în carte. Din acel moment, mai multe servicii secrete au fos pe urmele sale.

Bănuiala era că este agent al biroului 2 francez dar și al serviciului extern de informații britanic (IS). Ulterior, a părut chiar că a reușțit să creeze o rețea informativă nouă, dar aceasta era de la început controlată de autoritățile române.

Stejărel Olaru se ocupă în amănunt de toată această poveste, așa cu reiese ea din documentele consultate. Viața Mariei Tănase va fi influențată pentru totdeauna de această relație.

”Maurice Nègre a făcut greşeala să se asocieze cu Henriette Sumpt, o franțuzoaică cunoscută în cercurile mondene bucureştene şi mare iubitoare de aventură. Ea a fost veriga slabă a rețelei, deşi la prima vedere Sumpt părea să aibă toate calitățile necesare pentru o astfel de activitate, căci, la cei 35 de ani, lăsa impresia că are destulă experiență de viață, că este cultă, inteligentă, dedicată, îndrăzneață şi, nu în ultimul rând, atrăgătoare” scrie Stejărel Olaru. 

Povestea desfășurată în lumea diplomaților și a politicienilor vremii este complexă și presărată de amănunte delicioase, provenite din note informative și acțiuni de filaj. Arestarea ei a avut loc în 1941 și Maurice Nègre a fost imediat atras în poveste. 

Maria Tănase a fost invocată în timpul anchetei de către Henriette Sumpt – „Nègre are ca prietenă pe Maria Tănase” –, dar fără să fie acuzată de ceva.

Cântăreața a fost invitată de autorități să dea o declarație pe care Stejărel Olaru o redă integral. Maria Tănase detaliază natura relației cu francezul pe care îl iubea și pe care îl susținea financiar. A ajuns astfel pe lista martorilor acuzării în procesul rețelei.

Henriette Sumpt, pentru că avea şi cetățenie română, a fost acuzată de înaltă trădare şi a primit o pedeapsă de 10 ani de muncă silnică. Aceeaşi pedeapsă a primit-o şi Maurice Nègre, acuzat însă de spionaj.

Acesta a stat în detenție mai puțin de un an și a avut parte de tratament preferențial: interveneau pentru el membri ai Guvernului și în plus știau până și gardienii că era iubitul celei mai indrăgite artiste din România. O iubire mare, celebră în epocă. De altfel, artista s-a îngrijit la el și și-a cheltuit aproape toată averea în perioada cât a fost închis pentru a încerca să îl scape.

În afara unei vizite în penitenciar, cei doi s-au reîntâlnit la București, după ce francezul a obținut o ”iertare” din partea lui Ion Antonescu și a Regelui Mihai. Cum și de ce l-au iertat a fost motivul unor speculații ample în epocă.

După plecarea în Franța, nu a mai revenit niciodată în România, iar Maria Tănase nu a mai reușit să ia legătura cu el. S-a simțit părăsită. 

La sfârşitul anilor 1940, când regula scrierii autobiografiilor a fost impusă de regimul comunist pentru a separa uşor şi repede persoanele cu origini sănătoase de cele care proveneau din mediul burghez, scrie Olaru în cartea sa, Maria Tănase a fost nevoită să scrie şi ea câteva astfel de documente în care şi-a povestit, pe scurt, propria viață.

Documentul este redat în carte. 

Cartea lui Olaru se ocupă însă și de perioada următoare, când Maria Tănase a ajuns în atenția organelor Securității și a Partidului. Numele ei apare și în procesul lui Teohari Georgescu, un alt episod documentat în carte.

În ambianța anilor 50, Maria Tănase se temea de Securitate și avea și motive. Era în atenția organelor și împotriva ei se storceau declarații de la foști colaboratori, cunoscuți, sau chiar și de la persoane care o știau doar din auzite.

”În anul 1954 s-a trecut într-o altă etapă. De acum s-au stabilit planuri de măsuri care urmăreau nu doar să o deconspire, ci şi să-i com- bată activitatea subversivă până când se va lua decizia arestării.

Cam așa arăta planul de măsuri în aprilie 1954, în ce o privea pe Maria Tănase:

”Urmărim în această perioadă să stabilim următoarele:

1. 1. Scopul adevărat cu care face turneele prin țară.
   2. Ce anume informații culege, ce o interesează mai mult din viața politică şi economică a țării.
   3. De la cine culege aceste informații, care sunt persoanele care o informează.
   4. Cum transmite informațiile, prin cine?
   5. Stabilirea legăturilor susnumitei”

Dosarul îi fusese deschis în noiembrie 1953. Securitatea i-a împânzit anturajul de informatori.

”În vara anului 1955, Maria Tănase a făcut demersuri din proprie inițiativă pentru a se întâlni cu un ofițer de securitate. A fost un prim pas care, la scurt timp, a dus la naşterea unei alte relații cu poliția politică a regimului comunist, de această dată de colaborare. Însă, spre deosebire de numărul mare de documente referitoare la urmărirea informativă, cele despre cooperarea ei secretă sunt atât de puține, încât nu vom putea înțelege amploarea acestei activități. (…) 

De ce lipsesc aceste documente? Poate că pur şi simplu nu au fost create, Maria Tănase devenind un informator exploatat la un nivel înalt şi a cărui activitate nu trebuia să lase urme. Sau poate că dosarul de rețea a fost distrus mai târziu, după moartea ei, de cei care obişnuiau să invoce argumentul că „românii încă nu sunt pregătiți” pentru a cunoaşte adevărata biografie a celei mai îndrăgite artiste a lor, în care luminile şi umbrele alternează ca într-o pictură a lui Caravaggio”, scrie Stejărel Olaru. 

În anii în care inclusiv folclorul trebuia schimbat, Maria Tănase a încercat să își păstreze reprertoriul neatins de noile norme. Avea admiratori printre membrii nomenclaturii și ajunsese protejata Constanței Crăciu, ministrul Culturii. I s-a plâns acesteia în privința calității noilor versuri împerecheate ”vulgar” cu altele vechi.

Problemele ei au continuat. A fost interzisă la radio și a fost considerată ”reacționară”.

Finalul carierei, episodul cu Fărâmiță Lambru și ultimele zile, sunt de asemenea descrise amănunțit și sunt relevante pentru că lasă să se întrevadă modul ei deschis, dar sensibil, de a fi.

Cartea lui Stejărel Olaru reprezintă o incursiune documentată în viața uneia dintre cele mai mari artiste pe care le-a avut România, în contextul perioadei interbelice, al boemei, într-o oarecare măsură, dar și al schimbării tragice de regim. De aceea, criticii o consideră deja unul dintre evenimentele editoriale ale anului.

Cartea va fi disponibilă publicului începând din data de 15 octombrie 2019.

STEJĂREL OLARU (n. 1973) este istoric și politolog, expert în istoria serviciilor de informații. A fost consilier de stat pe probleme de securitate națională la Cancelaria prim-ministrului (2006-2008), director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (2006-2010), secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2013-2014), în prezent fiind lector universitar.

A publicat Securiștii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliție politică (în colab., Polirom, 2002), Ziua care nu se uită. 15 noiem- brie 1987, Brașov (în colab., Polirom, 2003; ed. a II-a, Polirom, 2017), Cei cinci care au speriat Estul. Atacul asu- pra Legației RPR de la Berna (februarie 1955) (Polirom, 2003), Vademekum Contemporary History Romania. A Guide through Archives, Research Insti- tutions, Libraries, Societies, Museums and Memorial Places (în colab., Com- missioned by Stiftung zur Aufarbei- tung der SED-Diktatur, 2004), Stasi și Securitatea (în colab., Humanitas, 2005), Rîmaru – Butcher of Bucharest (în colab., Profusion Book Publishing House, 2012) și Agentul nostru Victor (Polirom, 2018). Este editorul memoriilor lui Ion Rațiu.

Despre carte: „S-a scris mult despre Maria Tănase, needificator. Melodrama, sentimentalismul, senzaționalismul ieftin au făcut neclară imaginea unui personaj intrat oricum în legendă. Stejărel Olaru ne oferă o cu totul altfel de carte, remarcabilă prin valoarea ei documentară și cuceritoare prin talentul literar cu care a fost scrisă.

Știam că Stejărel Olaru este un istoric eminent, nu știam că este și un scriitor de elită. Am aflat acum. Este una dintre cele mai bune cărți apărute după 1989.” Alex. Ștefănescu

„Stejărel Olaru, cu mult talent scriitoricesc, cu înclinație de «detectiv psihosocial», cu aplecare maniacală asupra detaliilor, este ca o umbră care în această carte a însoțit destinul cântăreței. Maria Tănase trebuie căutată în simbioza între ea, ca om și artist, și vremea ei.

Că era slobodă la gură, dar și în comportament, cuceritoare ca prezență scenică și ca voce, cu un autentic chef de a trăi prin cântec, nativ charismatică, generoasă și iubitoare de oameni, dar și trădată de ei, opusul parvenitismului, de o simplitate uluitoare, este adevărat.

Că și-a dorit cu ardoare să cânte ca o pasăre liberă, știind că mereu se va întoarce în colivia de unde a plecat și unde s-a născut, că această libertate i-a fost luată, veți afla din această carte, pentru că, da, Maria Tănase este o legendă.” Aurora Liiceanu