Marile ”manevre” ale coronavirusului: Criza sanitară a permis Chinei să înlocuiască Rusia în poziția de principal beneficiar al dezangajării americane în Orientul Mijlociu

Până la începutul acestui an, China a ales un profil discret în Orientul Mijlociu, concentrându-se pe proiectele majore de investiții ale „inițiativei sale de centură și de drum” (al Mătăsii), lansată în 2013 sub acronimul BRI.

China a lăsat Rusia să profite de dezangajarea SUA în Siria, dublând veto-urile Moscovei în Consiliul de Securitate și paralizând astfel acțiunile ONU în criza siriană.

Dar criza coronavirusului a determinat China să se prezinte în Orientul Mijlociu ca o alternativă la puterea americană, incapabilă să inspire o mobilizare coordonată împotriva pandemiei.

O rută foarte politică

În 2015, China a devenit cel mai mare importator mondial de petrol, 40% din livrările sale provenind din Orientul Mijlociu. Beijingul s-a asigurat că își diversifică furnizorii: Arabia Saudită, Irak, Oman, Iran, Kuweit și Emiratele Arabe Unite, în ordinea descrescătoare a importanței în 2018. De asemenea, nu a vrut să se blocheze într-o alianță privilegiată, alegând Arabia Saudită, Iran, Emiratele Arabe Unite și Egiptul ca patru parteneri principali ai săi în regiune, în ciuda tensiunilor dintre Teheran, pe de o parte, și Riad și Abu Dhabi, pe de altă parte.

Investițiile masive ale Chinei în Orientul Mijlociu, de ordinul a o sută de miliarde de dolari de la lansarea BIS, sunt vizibile în special în cele trei porturi – Jizan din Arabia Saudită, Port Said din Egipt și Duqm în Oman, toate dublate de zone industriale majore.

Această strategie pe termen lung se bazează pe sprijinul hotărât al Beijingului pentru toate regimurile din regiune, inclusiv pentru cele mai autoritare, indiferent de diferențele dintre ele. Această solidaritate a dictaturilor este în plină evoluție de la începutul crizei de coronavirus, președintele egiptean Sissi distingându-se prin trimiterea de ajutor medical pentru China lovită de pandemie, în timp ce drapelul chinez a fost arborat pe edificii emblematice din Cairo și Valea Nilului.

Această mobilizare alături de Beijing nu a slăbit nici chiar când răspândirea virusului în Iran, de departe cea mai afectată țară din regiune, a fost atribuită prezenței chineze în orașul sfânt Qom. Dimpotrivă, China s-a afișat ca un aliat ferm al Republicii Islamice în lupta împotriva pandemiei și a susținut discursul Teheranului cu privire la responsabilitatea sancțiunilor americane în adâncirea crizei umanitare. O singură notă discordantă – discursul purtătorului de cuvânt al Ministerului iranian al Sănătății, care a îndrăznit să descrie drept „glumă” statisticile oficiale ale Chinei cu privire la pandemie. Acesta a retractat ulterior cele spuse, sub presiunea „greilor” regimului, foarte atașați de Beijing.

O propagandă agresivă

China nu doar a organizat o foarte vizibilă asistență pe perioada pandemiei, cu livrări extrem de mediatizate de măști, ceea ce oricum se află la baza oricărei politici de influență externă. A și (re)înnodat o cooperare operațională de o intensitate neobișnuită, de exemplu cu Ministerul Apărării din Israel, care a adus din China, luna trecută, unsprezece avioane speciale încărcate cu echipament medical (o încărcătură de trei milioane de măști a fost plătită de un miliardar ruso-israelian).

În plus, Beijingul își însoțește acum gesturile de un discurs de rară agresivitate la adresa democrațiilor occidentale, acuzate că au eșuat în fața crizei. Această diplomație a „lupului”, pusă în scenă în întreaga lume, este deosebit de virulentă în Orientul Mijlociu, unde Statele Unite sunt ținta unei campanii sistematice de denigrare, declinată cu talent și metodă în toate limbile regiunii.

Xi Jinping a dorit să-i telefoneze omologului său iranian, Hassan Rouhani, pe 30 aprilie, pentru a-l asigura de sprijinul său total în „obținerea victoriei finale asupra bolii”. La rândul său, președintele iranian a lăudat „succesele” Beijingului în fața coronavirusului. China acuză acum Statele Unite de toate relele Iranului, lăsând Franța, Germania și Regatul Unit să încerce să salveze ceea ce se poate salva din acordul nuclear, din ce în ce mai mult respins de „durii” din Republica Islamică.

Beijingul nu se mai teme să joace cartea confruntării într-un Orient Mijlociu în care resentimentele împotriva Statelor Unite sunt generale, inclusiv în Arabia Saudită (Donald Trump l-a amenințat recent pe Mohammed ben Salman, prințul moștenitor și adevăratul „om forte” al țării, că își va retrage toate trupele din Arabia Saudită dacă nu se va ajunge la un acord asupra prețului petrolului, o amenințare urmată de efecte imediate, dar care va lăsa urme adânci în relația americano-saudită).

Până în prezent, Rusia a fost cel mai mare câștigător al dezangajării SUA din Orientul Mijlociu, prezentând sprijinul său necondiționat pentru Bashar al-Assad drept o promisiune de loialitate față de regimurile în vigoare. Dar luptele de putere de la Damasc și eșecul Moscovei de a stabiliza Siria au (mai) eclipsat steaua lui Vladimir Putin în regiune. Dispariția Rusiei de pe scena internațională în timpul crizei de coronavirus permite Chinei să adâncească breșa din Orientul Mijlociu și să dea politicii sale regionale, până acum centrată pe economie, o dimensiune militantă care, fără îndoială, va fi una de durată.

Sursa: Le Monde / Traducerea: Ruxandra Lambru