Marile urgențe în plină criză de coronavirus. La ce informații esențiale ne uităm ca să înțelegem cum stăm

Am scris la începutul crizei, când puterea minimaliza epidemia cu disperare visând la anticipate, că este vitală mărirea capacității de testare pentru a obține o fotografie cât mai precisă a situației infectărilor, că nu ne ajută la nimic dacă ne mințim singuri. De ce? În absența unor informații exacte, identificarea posibilelor focare, amploarea contaminării, eficiența intervențiilor scad dramatic.

Nimeni nu poate găsi bolnavi legat le ochi, nicidecum să-i mai și trateze și să-i ferească pe ceilalți de boală.

De la momentul confirmării primului caz de coronavirus (26 februarie) și până azi, deci într-o lună și patru zile, România a realizat 23.103 de teste, adică 500 pe județ în medie. Este în continuare o cifră ridicol de mică, deși premierul Orban a promis mărirea capacității de testare. S-au făcut unele progrese, dar tot este prea puțin.

Germania a atins performanța de a realiza cele mai multe teste din UE, între 300.000 și 500.000 pe săptămână (comparați cu 20.000 într-o lună și o săptămână). Acum discută despre un nou tip de testare pentru a determina numărul persoanelor infectate și care s-au însănătoșit între timp, astfel încât să revină cu un ”certificat de imunitate” cât mai repede înapoi în societate.

Sigur că România nu este Germania, dar se puteau face dacă exista voința politică măcar jumătate, un sfert, cel puțin câteva zeci de mii de teste în plus față de cele amărâte de 20 de mii, inclusiv  rapide, cu toată marja lor mai mare de eșec. Măcar zece mii săptămână să fi făcut și tot aflam mai multe despre amploarea epidemiei în România.

Dacă tot sistemul se concentra mai mult pe testări, azi aveam o situație mai clară, obțineam o hartă mult mai precisă, esențială, pe județe, a cazurilor de infectare și de deces, care azi lipsește. Iar azi e deja foarte târziu. România a pierdut timp prețios în  care putea acționa, inclusiv cu achiziții de echipamente, producție de măști, aparatură medicală, măsuri de izolare luate mai devreme.

Având în vedere că, până acum câteva zile când s-a schimbat definiția de caz, România testa doar cazurile grave, nici măcar cele 20.000 de teste nu ne spun mare lucru despre realitatea din teren.

Șansele de a avea o fotografie corectă a situației sunt, așadar, foarte mici.

Statistica oficială după o lună și o săptămână de la apariția primului caz de infectare cu coronavirus arată, în schimb, optimist. În România, se înregistrau luni, 30 martie, aproape 2.000 de cazuri de infectare și s-au depășit 50 de decese.

Am mai urcat puțin în topul țărilor afectate de epidemie, am ajuns pe locul 29 în lume. Dar aceste cifre aparent mici nu sunt obligatoriu și cele reale. Oricât ne-am mințit, realitatea coronavirusului a năvălit peste noi.

Realitatea dură, adevărul necosmetizat s-a văzut în spitale și în reacțiile medicilor. Oricât se chinuiesc autoritățile să țină cifrele jos printr-un număr mic de teste, adică prin subraportare, s-a dovedit că nu ne-a ajutat la nimic dacă ne păcălim singuri.

Virusul s-a răspândit în voie nu doar din cauză că autoritățile n-au testat suficient, oferind o statistică prea puțin relevantă și în consecință o falsă reprezentare a gravității epidemiei.

Oamenii au ignorat multă vreme apelul autorităților. Valurile de români întorși din Italia și Spania au contribuit din plin. Unii au mințit, în inconștiența lor, infectându-i pe alții.

Medicii au fost trimiși în prima linie fără echipamente de protecție, fără măști, combinezoane de protecție, fără manageri competenți în funcție, puși de regulă pe criterii politice.

Așa au intrat în carantină spitalele din Suceava, din Deva, Gerota din București, din toate motivele de mai sus puse la un loc.

Până și raportarea numărului de morți trebuie luată cu titlu de inventar după dezvăluirile noului manager de la spitalul județean Suceava. Acesta a declarat că, deși în spital au fost 20 de cazuri de deces din cauza coronavirusului, s-au raportat oficial doar cinci.

S-ar putea să nu fie singurul caz de falsă raportare. Un manager de spital, mai ales dacă a ajuns acolo pe proptele politice, așa știe să-și salveze pielea, falsificând grosolan realitatea, transformând negrul în alb, așa cum a învățat de la cei care i-a pus în funcție.

Dar am ajuns aici, iar de acum încolo trebuie să ne uităm la alți indicatori importanți. România, cu toată această raportare dubioasă, se apropie oficial de intrarea în scenariul 4, adică trecem de 2000 de cazuri de infectare.

Din acest moment se pune întrebarea în ce măsură România dispune de suficiente paturi de terapie intensivă dotate cu aparate de ventilare mecanică pentru a face față creșterii în progresie geometrică a numărului de cazuri de infectare.

Cazurile grave care apar acum vor fi rodul inconștienței și iresponsabilității de acum două-trei săptămâni, când prea multă lume minimaliza epidemia, în frunte cu politicienii.

Conform explicațiilor oficiale, iarăși stăm foarte bine. Ministrul Sănătății a declarat pentru G4Media.ro că România dispune de 1500 de aparate, alte 2000 fiind în curs de cumpărare. Neclar, în treacăt fie vorba, de ce azi, la o lună de la apariția primelor cazuri, sunt tot în curs de cumpărare.

Altfel spus, pentru vârful epidemiei, estimat să ajungă peste două săptămâni la peste 10.000 de cazuri de infectare, aparatele vor face față, paturile de la terapie intensivă sunt suficiente.  Nu vom avea parte de scenele cumplite din Italia. Oare?

Întrebarea este, iarăși, la ce ne raportăm. Dacă vom continua să facem teste puține, sigur că vom avea doar 10.000 de cazuri la vârful epidemiei. Dacă vom căuta să potrivim cu orice preț numărul cazurilor și al deceselor cu sărăcia din spitale pentru a nu proiecta în lume o tragedie de dimensiunea Italiei, sigur că o putem face aranjând mereu cifrele pentru a nu ieși din grafic, adică mințind pe toată lumea și pe noi înșine.

Dar asta nu înseamnă că realitatea din teren va putea fi acoperită și că vom putea trage pe sfoară pe toată lumea, mereu, la nesfârșit. Cum vă imaginați că nimeni nu va vedea falsurile comunicate cu morgă, propaganda salutată în weekend de două ori pe zi prin intonarea imnului național?

Cum credeți că medicii nu vor vorbi? Tot mai mulți o fac deja și descriu o realitate fără nicio legătură cu imaginea bine coafată  de autorități. Alții fug îngroziți de amploarea dezastrului din sistemul medical, demisionează, se protejează din instinct.

Nu, realitatea nu va putea fi băgată mereu sub preș.

Cazurile grave vor ajunge tot la spital și nu vor ține cont de statistica oficială. Nimeni nu se va abține să moară ca să  iasă România bine în statistici. Problema e că, dacă nu vor fi testați, iarăși revine acest cuvânt repetat obsesiv chiar de șeful OMS (testați, testați, testați), nu vom afla din ce cauze au murit.

În fine, al treilea mare indicator care trebuie urmărit în această perioadă este modul în care sunt cheltuiți banii publici.

Statul a devenit atotputernic, iar pe durata stării de urgență poate face achiziții discreționar, fără să se mai supună regulilor licitației. Este firesc să se întâmple așa, dar trebuie văzut la cine ajung marile contracte. Cine sunt fericiții crizei, în timp ce jumătate de milion de contracte de muncă s-au suspendat, mii de afaceri au murit și mulți ajung la mila statului.

G4Media.ro și alte publicații au dezvăluit, de pildă, cine este Omul din spatele firmei de alcool care a vândut statului 1,7 milioane de măști și a încheiat 16.290 de contracte cu statul. Cătălin Hideg a fost doctorand la Academia SRI, încă o dovadă că cine deține informația câștigă nu doar putere.

Aici pândește alt pericol. Există riscul major ca, pe durata stării de urgență, când România este condusă ca o garnizoană, să profite mai ales cei mufați la sistem.

Industria pharma, afacerile cu spitale, investițiile în dotări și aparatură medicală, afacerile cu biocide, consumabile etc. au fost rezervate mereu unor inițiați. Considerate infrastructură vitală, afacerile din acest domeniu au fost rezervate acelor firme și personaje bine conectate la informații și la putere.

Acum e iarăși vremea lor. În timp ce mulți pierd afaceri, bani și avere, o mână de oameni va prospera. Regulile democratice s-au suspendat. Cu atât mai mult va trebui să ne uităm cu atenție la cine ajung banii și cine sunt beneficiarii reali.

În fine, va mai trebui să ne uităm apoi cu atenție la comportamentul nostru. Cum ne purtăm cu cei din jur după săptămâni de izolare? Ce am aflat despre noi? Cum putem ieși din criza economică teribilă care se vede la orizont și, mai ales, cum ne vom raporta de aici încolo la stat?

Relația dintre cetățeni și stat se va schimba radical în următorii ani. Ne vom întoarce la modelul statului paternalist? Ne aruncăm cu totul în brațele unui stat căruia îi vom ceda totul, drepturi, libertăți, rugându-l să ne salveze?

Ieșit din comunism la vârsta adolescenței, am crescut, ca mulți alții din generația mea, cu o ură viscerală față de modelul statului-tătuc. Am glorificat virtuțile democrației, capitalismului și economiei de piață ca singurul model viabil, cu toate imperfecțiunile și relele lui.

Încă mai cred puternic în ele, în absența altui model verificat ca fiind mai bun.

Dar mă tem că toată viața noastră așa cum o știm în ultimii 30 de ani se va schimba. Cât vom lăsa de aici încolo statul să ne controleze viața, să ne plătească salarii, să decidă care afaceri mor și care trăiesc? Vom avea de ales?

Nici cel mai radical stângist nu visa să se ajungă atât de repede aici.

Nu avem voie să ne închinăm atât de ușor înapoi la stat, să-i înghițim lipsa de transparență, să asistăm pasivi la conferințe de presă fără întrebări, adică fără posibilitatea de a chestiona decizia.  Acest model trebuie denunțat, boicotat și refuzat.

O fi condusă România prin ordonanțe militare acum, dar așa ceva nu se poate să acceptăm, cu toată starea de urgență și criză generată de coronavirus.

Este mult prea devreme acum să spunem cum se va schimba. Foarte probabil însă că nimic nu va mai fi la fel după coronavirus. Nici noi, nici țara în care trăim, nici UE, nici China, nici relația dintre marile puteri.

Mai știu doar că față de criza din 2008, când mașinile rulau cu viteze de 180 de km pe oră pe autostradă, alimentate de iluzia unei vieți ușoare, am redus cu toții brusc la viteza legală sau mult sub 130 de km pe oră. Puțini au rămas atunci fără carburant cu totul.

De data asta roata s-a oprit în loc, toată planeta a încremenit.  Nimeni nu poate spune când și cum va porni mașinăria din nou și, mai ales, în ce direcție.