Mărirea și decăderea lui Boris Johnson sau cum nu-i poți prosti pe toți la nesfârșit

Când au apărut contestațiile în Partidul Conservator britanic împotriva liderului său, la începutul lunii februarie, atunci când au fost publicat parțial raportul de anchetă a comisiei conduse de înaltul funcționar public, Sue Gray, cu privire la participarea premierului Johnson cu o cutie de bere în mână la o petrecere chiar la reședința sa oficială de la nr. 10, Downing Street din Londra în perioada carantinei Covid am scris acest articol:

Prim ministrul Boris Johnson se agață de putere deși valul de indignare împotriva sa a cuprins Partidul Conservator al cărui lider este. “Las’că merge și așa” nu e valabil în politica britanică.

Am vorbit cu niște prieteni din România cărora le-am spus că acesta este începutul sfârșitului pentru premierul Johnson. Au fost sceptici, dar le-am spus să aștepte, pentru că premierul Johnson era anchetat de poliție pentru încălcarea regulilor de carantină impuse de propriul său guvern milioanelor de cetățeni britanici.

Când Poliția Metropolitană a Londrei l-a amendat pe premierul Johnson, acesta a devenit primul prim ministru britanic în funcție care încalcă legea. De atunci opoziția i-a cerut în permanență demisia, ceea ce nu i-ar fi fost fatal, dar în rândul propriului său partid a început fronda. Refuzul premierului Johnson de a-și asuma, cu sinceritate, greșelile i-a îndepărtat rând pe rând pe tot mai mulți deputați.

După publicarea completă a raportului Gray în care era trasă concluzia că petrecerile de la Downing Street au constituit “un eșec grav al conducerii” am fost sigur că premierul Johnson nu mai avea viitor politic. Acolo apărea o nouă poză a sa cu un pahar de alcool în mână, de altfel divulgată în presă cu ceva vreme înainte, care nu a făcut decât să sporească indignarea publică împotriva sa.

Au urmat alegerile locale din mai, când Partidul Conservator a pierdut net aproape 500 de mandate de consilieri și controlul a 11 consilii locale, între care cel de la Westminster (unde se află sediul guvernului și parlamentului) pentru prima de la înființarea acestuia în 1964, iar nemulțumirea în partid a căpătat forma unui bulgăre de zăpadă care se rostogolește.

Până la urmă un grup de deputați Conservatori au declanșat un vot de neîncredere pe 6 iunie împotriva premierului Johnson în calitatea sa de lider al partidului, în care 148 de deputați din 359 (41%) au votat împotriva sa, ceea ce practic l-a rănit mortal din punct de vedere politic.

Pe 23 iunie Partidul Conservator a pierdut două alegeri parțiale în circumscripții unde deputații săi fuseseră nevoiți să demisioneze în urma unor scandaluri sexuale. Dar dacă premierul Johnson a crezut că acesta va fi ultimul capitol înaintea unei posibile reveniri atunci el s-a înșelat grav: pe 29 iunie un alt deputat Conservator, Christopher Pincher, a demisionat din funcția de vice-lider al grupului parlamentar al partidului de guvernământ, după ce s-a aflat că, beat fiind, a pipăit doi bărbați într-un club din centrul capitalei britanice.

Inițial, de la cabinetul premierului Johnson, cel care-l numise în funcție în februarie 2022, s-a afirmat că acesta nu știuse că Pincher mai fusese acuzat de molestare sexuală de doi deputați Conservatori în 2017 și 2018. Numai că marți, cu două zile înaintea demisiei premierului Johnson, un fost ministru adjunct de externe l-a acuzat implicit de minciună, că de fapt știa despre trecutul lui Pincher. Am publicat acest articol:

Un fost ministru britanic îl acuză de minciună pe premierul Boris Johnson în legătură cu afirmațiile despre un parlamentar Conservator suspendat din partid pentru comportament indecent

Le-am spus prietenilor mei din România că aceasta va fi lovitura de grație pentru premierul Johnson. Din nou s-au arătat sceptici. Dar la foarte scurt timp după aceea și-au anunțat demisia din cabinet miniștrii finanțelor, Rishi Sunak, și ai sănătății, Sajid Javid, două nume “grele”, ambii spunând că nu mai au încredere în el ca lider de partid și prim ministru.

Au urmat două zile extraordinare din punct de vedere politic în care peste 60 de deputați ai echipei guvernamentale – membri ai cabinetului, miniștri adjuncți și secretari particulari ai miniștrilor – au demisionat, un număr fără precedent în istoria parlamentară a Marii Britanii.

Refugiat în tranșee la Downing Street, de unde potrivit relatărilor de acum câteva luni spusese că nu poate fi scos cu aruncătorul de flăcări și neținând cont de proverbul “când ești într-o groapă oprește-te din săpat,” premierul Johnson a refuzat cu obstinație să demisioneze, deși chiar mai mulți miniștri care au rămas în cabinet l-au sfătuit să demisioneze. “Este în delir” erau titlurile din presă, iar fronda în partid a căpătat dimensiuni de masă, nu doar printre cei din echipa guvernamentală ci și printre parlamentarii de rând, din rândul cărora s-au auzit tot mai multe cereri de demisie.

Până la urmă, joi la prânz, când valul de demisii continua neabătut, premierul Johnson s-a înclinat în sfârșit în fața realității și și-a anunțat demisia, nu fără a-și arăta resentimentele atunci când a pomenit în discursul său despre “spiritul de turmă” printre deputați, dovedind că nu a înțeles pe deplin ce i se întâmplă și de ce.

Prietenii mei din România m-au felicitat pentru predicția mea, dar unul dintre ei mi-a spus: “Pentru mine e un mister cum A AJUNS Boris Johnson lider al Conservatorilor având în vedere istoricul lui vechi de minciuni”.

Aici revin la prima parte a titlului: mărirea. Boris Johnson a fost dintotdeauna un personaj charismatic, clasicist educat la Oxford, jurnalist cu vervă, chiar dacă superficial, cu o ascendență interesantă în care pe lângă creștini are musulmani (străbunicul său Ali Kemal a fost printre ultimii miniștri de interne ai Imperiului Otoman, asasinat de naționaliști turci) și evrei.

Ales deputat pentru prima oară în 2001, apoi primar al Londrei în 2008 și reales în 2012, Boris Johnson a combinat populismul cu originalitatea pozițiilor sale, mai ales în Capitală unde a reușit să conducă într-un oraș dominat de Partidul Laburist.

Dar mai presus de toate, Boris Johnson (revenit în parlament în 2015, după demisia din 2008 când a fost ales primar al Londrei) a fost permanent un oportunist, iar culmea acestui oportunism a venit în 2016 când, cu câteva luni înaintea referendumului privind rămânerea sau ieșirea din Uniunea Europeană s-a declarat în favoarea Brexit, devenind figura centrală a campaniei în favoarea Brexit, deși nu era cunoscut nici ca eurosceptic, nici ca euro-entuziast.

După victoria Brexit și demisia premierului David Cameron în iunie 2016, Boris Johnson a ezitat și până la urmă nu a candidat la funcția de lider al Partidului Conservator în care a fost aleasă Theresa May care a preluat apoi și funcția de prim ministru.

Numit ministru de externe, Boris Johnson a fost neloial, o trăsătură a întregii sale cariere politice și până la urmă a profitat de dezastrul care a fost mandatul prim ministrei Theresa May, care nu a putut gestiona diviziunile din partea Partidului Conservator cauzate de Brexit.

După demisia lui May, Boris Johnson s-a decis în sfârșit să candideze la postul pe care l-a jinduit de fapt toată viața: prim ministru. În condițiile unor contracandidați șterși, el a avut câștig de cauză atât în faza inițială în fața deputaților Conservatori care l-au desemnat alături de Jeremy Hunt când și în fața membrilor Partidului Conservator care l-au plebiscitat practic ce 2/3 din voturi. Toate avertismentele celor care-i cunoșteau caracterul de mulți ani au fost zadarnice.

Devenit prim ministru, Boris Johnson a condus Partidul Conservator către un triumf în alegerile parlamentare anticipate din decembrie 2019 când a obținut 14 milioane de voturi și 365 de deputați din 650, cel mai mare număr după Margaret Thatcher în 1987, navigând pe un val de euroscepticism din partea unui electorat obosit de diviziunile celor trei ani de interminabilă tranziție spre Brexit.

Acel succes cât și gestionarea aparent competentă a acestei tranziții, iar apoi a pandemiei de Coronavirus i-au creat lui Boris Johnson iluzia invulnerabilității politice.

Dar el nu a înțeles o caracteristică esențială a electoratului britanic, dispus să-i ierte pe politicieni pentru greșelile lor, cu o singură excepție: necinstea.

Când Boris Johnson a început să fie economic cu adevărul, ca să traduce mot-a-mot un eufemism englezesc, de a aici a început căderea sa. Iar această cădere i-au adus-o proprii deputați, care întorși la sfârșit de săptămână în circumscripțiile unde au fost aleși prin vot majoritar uninominal au putut constata nemulțumirea electoratului.

Acești deputați s-au gândit la propriul lor viitor: dacă în 2019 mulți dintre ei și-a datorat alegerea lui Boris în Johnson, dacă lucrurile continuau  în 2024 tot din cauza lui ar fi fost la risc să-și piardă locul în Camera Comunelor.

Căderea lui Boris Johnson a avut drept cauză pierderea încrederii în el a deputaților săi. Democrația britanică are multe păcate, dar în cei 31 de ani în care am trăit aici mi-am dat seama că pierderea încrederii este cauza principală a eșecului în politică. Aici nu e valabil “las’ că merge și așa”.

Lui Abraham Lincoln i-a fost atribuită (în mod apocrif) butada: “Poți prosti o vreme pe toată lumea, poți prosti la nesfârșit pe unii, dar nu-i poți prosti pe toți la nesfârșit ”. Până la urmă și Boris Johnson i-a căzut victimă: nu din lipsă de competență, ci din lipsă de moralitate în public.