Viață de câine, aventuri cu Marta / Ep. 2: Marta și nea Marcel

De obicei, datorită cățelușei mele, mulți străini se transformă în amici sau chiar prieteni. Zeci, dacă nu sute de oameni pe care i-am cunoscut în același mod: ne intersectăm cu ei pe stradă, Marta se bucură peste poate la ei, intră cu ei în contact d-ăla profund, emoțional, apoi, uneori, intru și eu cu ei în vorbă. N-a fost cazul cu nea Marcel, cu care acum regret că n-am vorbit niciodată mai mult de ”Bună ziua, ce mai faceți?” / ”Bine, tataie, uite… pe-aici.”. Însă mă bucur că Marta a vorbit mult mai multe cu el.

Era un domn trecut de 70 de ani, slab și gârbovit, cu ochii afundați în orbite, dar altfel foarte calzi. Timp de câteva luni, ne-am întâlnit relativ des, pe unul dintre traseele noastre preferate de plimbări zilnice. De obicei, îl găseam pe un scaun de plastic pe care-l scotea în fața propriei case. Era mereu singur și cu mintea prin alte părți.

Nici nu știam că-l cheamă Marcel. De fapt, nu știam nimic despre el, pentru că nea Marcel n-avea ochi calzi și pentru mine. De fiecare dată când treceam cu Marta pe lângă el, intra într-un fel de transă și se concentra doar pe ea. Nu-mi amintesc să fi privit vreodată în sus, către mine, mai mult decât, poate, să mă salute. El și Marta, însă, făceau contact vizual intens și se conectau la un nivel pe care, dacă ați fi fost acolo, cred că l-ați fi simțit la fel de profund cum îl simțeam eu.

Vocea lui nea Marcel era chiar și mai caldă decât privirea. O voce de bunic perfect din filme, zic din filme pentru că bănuiesc că puțini am avut parte în realitate de așa bunic. Cu o afecțiune sinceră și totală, venită de undeva de departe parcă, dintr-un trecut în care probabil altcineva fusese destinatarul ei, nea Marcel îi zicea Martei cam aceleași lucruri la fiecare întâlnire: ”Ce faci, păpușica mea mică?… Ce face fetița lui tati?… Cine e cea mai frumoasă fată?… Cum a fost ziua ta, hm?… Te iubesc, da!…”.

Iar Marta îi vorbea și ea cu siguranță, așa cum o fac câinii: mai sincer și mai profund decât mulți oameni, adică din privire, din urechi, din coadă, din sunete difuze emise din gât. Eu deveneam, cum mi se întâmplă des, un simplu spectator. Unul fericit, pentru că erau cu adevărat spectaculoși.

Transa era de altfel reciprocă, pentru că Marta nu se mai lăsa dusă de lângă el. Mereu, când reușeam s-o rup de acolo și să ne continuăm plimbarea, intram și eu în visare și mă gândeam cu bucurie că există astfel de bătrâni și-n România. Și că tare mi-ar fi plăcut să-mi vorbească și mie cineva așa, când eram copil. Era, pasămite, o bucurie în care ceva din mine picura și puțin regret, și puțină invidie.

Apoi, brusc, nu l-am mai văzut în fața casei timp de câteva săptămâni. La finalul acelor câteva săptămâni, am trecut iarăși pe lângă casa cunoscută. Era seara, iar becul aprins deasupra ușii de la intrare și pânza cea neagră cu scris alb puteau însemna un singur lucru. Curtea era suficient de mică încât să pot distinge numele omului de peste gard, din stradă. Marcel și nici nu mai știu cum, dar nici nu mai contează.

Chiar în acea seară, când am realizat că murise omul cu care Marta se iubea atât, m-am aplecat către ea și am privit-o în ochi adânc, așa cum obișnuia să facă și el. Apoi, am încercat cât am putut să-i imit și vocea, dar mai ales căldura binefăcătoare din ea, și i-am zis Martei: ”Ce face păpușica mea mică? Ce face fetița lui tati?”. Apoi, cu un nod în gât, i-am zis doar: ”A murit, iubita mea. Îmi pare rău.” Și Marta, desigur, a înțeles. A oftat din străfundurile corpului ei micuț de cățel și s-a așezat cu botul pe labe, privind în sus.

Au trecut trei ani de atunci și încă mi se pare uneori că-l văd pe nea Marcel la poartă, dar mai ales că-i aud vocea.

Citește și

 Viață de câine, aventuri cu Marta / Episodul 1: În loc de prefață